„Eu stau, şi mă duc, şi mă-ntorc/Și-amanții profund mă-ntristează /Îmi vine să râd fără sens/Și-i frig, şi burează…”
Ştiu că nu interesează pe nimeni ce este Halloween-ul, de ce este sau de unde vine. Dacă ar fi interesat pe cineva ceva din toate acestea, cu siguranţă ar fi apelat la magia de netăgăduit a internetului. Aşadar, voi trece la subiect. Pe vremea copilăriei sufeream din pricina faptului că mai întâi învăţătoarea, şi apoi profesorii, mă puneau să scriu compuneri pe varii teme, dar niciodată nu erau interesaţi de ceea ce reprezenta pentru mine această sublimă sărbătoare numită Halloween. Toţi doreau să ştie, într-o manieră aproape obsesivă, ce gândeam eu şi colegii mei în legătură cu Crăciunul, Paştele, Ziua Mamei şi altele asemenea. Eu, bineînţeles, nu gândeam nimic în legătură cu toate acestea.
Pe lângă asta, erau în vogă teme precum „Primăvara”, „O zi petrecută cu bunica”, iar mai târziu trebuia să spunem câte ceva despre eul liric. Treaba cu primăvara era o capcană. Despre primăvară oricum toată lumea era obligată să scrie că datorită ei natura se trezeşte la viaţă, florile înfloresc şi ursul iese din bârlog, deci n-avea sens să împovărez pe nimeni cu amănunte despre alergiile mele şi despre cât de tare mă enervează polenul. Mai târziu aveam să îl întâlnesc, literar vorbind, pe Bacovia, şi de atunci îi port o dragoste neţărmurită, căci m-a mişcat felul în care gândea despre primăvară şi despre toate celelalte nereguli din lume. „Nervi de primăvară” mi-a mers la inimă. Cu toate acestea, „Nervi de toamnă” este şi mai pe gustul meu, căci zugrăvește lucrurile în aşa fel încât să nu te păcăleşti că ar mai exista vreo şansă. La Bacovia m-a atras cel mai tare francheţea şi faptul că, în proximitatea sa literară, n-aveai loc de întors şi trebuia să fii melancolic, chiar dacă nu pricepeai mare lucru. Putea să îţi placă sau să nu-ţi placă, dar erai
