Somonul urcă râul spre moarte. Primejdii la tot pasul, după fiecare bolovan spălat de ape. Nimic nu-i e prielnic pe acest din urmă drum. Nici măcar instinctul. Se zbate să ajungă în locul acela, unde îşi va depune icrele. Şi viaţa. Când scapă de fălcile hulpave ale ursului brun, desigur. Sfârşeşte sleit şi decolorat, o dezintegrare cum nu există la altă specie. Chiar, omul ar fi în stare de un astfel de sacrificiu suprem ? Adică să nască, ştiind că asta îi va aduce pierirea... Ce bine că Dumnezeu nu ne-a pus să decidem ! Câţi am alege să ne înmulţim, să ne împingem mai departe neamul precum somonul ? Probabil că am amâna sine die gestul, aşteptând cu laşitate să se întâmple ceva. Mai mult ca sigur, l-am lăsa către bătrâneţe, conştienţi fiind de stearpa sforţare. Ferice de noi, oamenii, că n-avem soarta tragicului peşte !
Pe fundul oceanului vieţuieşte peştele perlă. Este lunguieţ şi subţire ca un ţâr. Natura nu l-a înzestrat cu vreo armă teribilă în lupta pentru supravieţuire, nici pomeneală ! I-a dat în schimb o şiretenie pervers-scabroasă. Ori de câte ori se află în pericol, ciudata făptură îşi caută ascunzătoare în castravetele de mare. O dibuieşte lesne, îi adulmecă anusul, şi pe acolo intră în vizuina intestinală a inofensivei fiinţe. Violul acesta îl ajută pe peştele perlă să scape de dinţii ucigaşi ai prădătorilor oceanici. Culmea, acum îmi dau seama că şi printre oameni am văzut inşi cu apucături similare. Numai că aici, pe pământ, “castraveţii” sunt puzderia de ştabi, în curul cărora se ascund fel de fel de atârnători, de lichele... Nu i-aţi observat cum se furişează în dosul stăpânilor şi le intră pe maţul gros, doar-doar nu i-o sălta potera ? Dezgustătoare e şi lipsa lor de loialitate, fiindcă îşi schimbă mereu “castravetele”, îndeosebi în politică şi afaceri. La urma urmei, partidele ce sunt, dacă nu “cast
