Istoria banilor de pe teritoriul actual al României se identifică perfect cu însăşi istoria neamului şi al teritoriului: mici idealuri de stabilitate geo-politică pe un fon istoric haotic de influenţe străine şi de dominaţii ale marilor imperii. În Ţara Românească, cele mai vechi monede româneşti datează din timpul domniei lui Vladislav I Vlaicu (1364-cca 1377).

Cea mai veche monedă atestată pe teritoriul românesc este drahma de argint în greutate de 8 grame, emisă de pólisul (oraşul) grecesc Histria în anul 480 înainte de Christos. Ea a fost urmată şi de alte emisiuni de monedă ale polisurilor greceşti din Dobrogea. Geto-dacii foloseau monede macedonene, apoi au început să emită monede proprii din argint, asemănătoare cu ale celţilor, pentru ca apoi să emită celebrii kosoni de aur. De asemenea, monedele romane, cum sunt denarii republicani sau imperiali, au pătruns şi ele pe teritoriul Daciei, înainte chiar de ocupaţia romană, dar au continuat să circule şi după retragerea aureliană, fiind apoi înlocuiţi de monede bizantine.

Documentele vremii şi cercetările arheologice făcute de specialişti în zona Munteniei, cât şi din întrega ţară arată un lucru care oglindeşte perfect istoria românilor: lipsa unei unităţi naţionale, dezbinarea dintre Principate şi dominaţia imperiilor străine şi a ţărilor din apropriere a făcut ca banul românesc să fie, în majoritatea vieţii lui ante-contemporane, mai mult absent de pe harta europeană.

Vladislav I introduce sistemul monetar în Ţara Românească

Cu toate acestea, încercările de construi un sistem monetar autentic au început încă din secolul XIV. Potrivit istoriei monedei de pe site-ul Băncii Naţionale ale României (BNR), sistemul monetar introdus de Vladislav în Ţara Românească a avut loc în jurul anului 1365, acesta cuprinzând trei valori: ducaţi, cu o greutate medie de 1,05 grame, dinari (0,70 grame = 2/3