A murit Dana Comnea. A dispărut în ceruri. Într-un fel a dispărut acum 25 de ani când a emigrat cu fetiţa ei de mână în căutarea bărbatului pierdut. Nu l-a găsit. Dana a fost un om minunat, iubit şi respectat de toată lumea. Înainte de a pleca, pe scenă, la aplauze la ultimul spectacol jucat pe scena Teatrului Odeon – Majestic – Giuleşti mi-a şoptit “e ca o moarte”!.
N-am mai ştiut nimic despre ea sau am ştiut cât de nefericită a fost! Vorbe, vorbe, vorbe! A fost o foarte specială actriţă.
O distincţie subliniată, o fineţe în chip, gesturi, privire. Sfioasă, ascunsă, inteligentă, rafinată. Îmi trasmitea mereu o nelinişte sufletească, înmănuşată într-un calm de apă liniştită şi periculoasă.
Mi-aduc aminte de filmul, splendidul film al lui Dinu Tănase, “Concert din muzică de Bach”, de Hortensia Papadat Bengescu. Aceea era lumea ei. A nimerit prin “tunelul timpului” într-o epocă care nu ştia s-o citească.
Şi totuşi, era iubită cu gingăşie de toată lumea şi de public. Părea rece dar era fierbinte şi pasionată.
Dacă ar fi jucat ce trebuie ar fi venit cu arsenalul ei – eleganţa gestului, calitatea vocii, ştiinţa de a fascina publicul. Era maladiv modestă, şi asta nu a ajutat-o nici în viaţă şi nici în carieră.
Mă bucur că am cunoscut-o, aşa cum te bucuri că ai văzut locuri binecuvântate de Dumnezeu. Era frumoasă din cale afară, părea învelită în parfum fin şi nostalgic. Avea un fel de mireasmă senzuală care înnebunea şi vântul şi care îndemna la păcat. Şi cred că ajungea uneori în acele locuri. În general, nu putea separa realul de iluzie. Era stranie în pasiune, în lecturi, în gânduri. Cel puţin aşa am recepţionat-o eu... Ieri, când am aflat vestea, m-am grăbit s-o anunţ pe Mariana Mihuţ care jucase mult cu ea, o ştia. Mi-a trimis un SMS: “Dumnezeu s-o odihnească. Mi-a fost tare dragă – un om minunat. Mă bucur că n-am văzut-o în ultimii ani.
