„La Paris, în vara lui 2011, criza lovea cu aceeaşi putere ca în toamna lui 2008. Era pretutindeni: pe stradă, în magazine, în restaurante, la televiziune, în ziare. Dar oamenii erau altfel: mai puţin îngânduraţi, mai puţin îngrijoraţi, parcă rodaţi cu greutăţile apăsătoare. Şi turiştii erau alţii. În 2008, masa de turişti avea compoziţia pe care Parisul o menţinea de multă vreme. Erau vizitatori din toată lumea. Acum însă, în 2011, era o compoziţie specifică, determinată de criză. Doar japonezii aminteau de anii de dinaintea crizei. Dar grosul turiştilor îl alcătuiau ruşii şi chinezii. Ei erau pretutindeni. Mass-media? Da, cei din mass-media dădeau în continuare crizei locul I în toate topurile. Iar unele teme fierbeau: Grecia, Italia, Spania, datoriile suverane, deficitele bugetare, euro, politica fiscală şi şansa Europei. Parizienii însă încercau să-şi normalizeze viaţa.

Criza e criză, dar această realitate nu-i mai scoate din minţi. O nouă normalitate intră în viaţa lor de zi cu zi. Într-o seară, într-o piaţă din apropierea Operei, am fost martorul unei scene care mi-a făcut o teribilă plăcere. Mai multe difuzoare transmiteau tangouri celebre. Iar în piaţă, femei şi bărbaţi de toate vârstele dansau. Era expresia tonică a unei atitudini sănătoase în faţa unei crize de care cu toţii ne-am săturat.”

„Criza şi recesiunea sunt ca durerea şi febra: două simptome diferite ale aceleiaşi suferinţe. […] De regulă, criza şi recesiunea se conjugă, lovesc împreună şi produc efecte grave. Întâi apare criza, după care vine recesiunea, în punctul culminant al crizei; iar după ce recesiunea trece, criza mai zăboveşte o vreme. Un an, doi sau mai mulţi.”

„Noua criză, plecată din America, avându-şi baza de lansare în supraconsum, devenise posibilă în secolul XXI, când bunăstarea pe datorie s-a întins pe spaţii ample de pe planetă, în multe cazu