În general, nu-mi prea plac jocurile care încearcă prea tare să fie artă conceptuală – ba sunt experiențe lipsite de orice fel de interacțiune în care creatorii încearcă să ne livreze filosofiile lor de cafenea, ba e vorba de un software plin de bug-uri și erori lăsate acolo, chipurile, dinadins.
Iată, însă, că există și unele care reușesc. Exemplul nostru, în cazul de față, este „The Stanley Parable“, un joc non-combat în care vezi lumea prin ochii unui gigel oarecare aflat într-o situație foarte ciudată, care s-ar putea rezuma la o combinație între un episod din Zona Crepusculară și un roman de Douglas Adams. Elementul esențial e alegerea și e plin de glumițe deștepte despre viață, univers și industria jocurilor. Din păcate, mi-e imposibil să descriu exact ce presupune „The Stanley Parable“, așa că o să încerc o abordare ceva mai fistichie:
Citești „Academia Cațavencu“. Ai ajuns la pagina 11 la rubrica Game (l)over. Ai de ales între a citi textul recenziei despre „The Stanley Parable“ (du-te la punctul 1) sau a da pagina (du-te la punctul 2).
1 – articolul ți se pare cel puțin bizar, dar jocul sună chiar interesant. Te gândești să-l joci. Ai de ales între a-l pirata (du-te la punctul A) și a-l cumpăra (du-te la punctul B). Autorul articolului îți recomandă să dai banii pe el, nu să fii scârțar. A – Îl tragi de pe torrente și faci marea greșeală să nu mă asculți. Imediat după ce-l instalezi, ușa de la apartament ți-e dărâmată de mascați. Degeaba țipi că nu te cheamă Florin Salam, aceștia te arestează. Judecătorul îți dă 25 de ani de închisoare, timp berechet în care să te gândești dacă ar trebui să-mi respecți ordinele de fiecare dată. B – Îl cumperi, te joci și înțelegi perfect de ce am scris recenzia asta așa. După două ore, simți că ai devenit un om mai înțelept.
2 – Dai pagina și citești un articol de Radu Uszkai despre Roșia Montană. Te
