Istoria experimentului comunist ne zbuciumă prezentul prin manifestarea fenomenului de deindividualizare care a cuprins, putem spune, întreaga naţiune. Fiinţa română este inhibată. Pendularea individuală între moştenirea „omului de tip nou” şi valorile democraţiei, blochează conştiinţa noastră în încercarea de a adera la valorile libertăţii umane.
Prospectivitatea viitorului se face prin parcurgerea obligatorie şi necesară a trecutului şi a prezentului. În acest context, să încercăm a vedea “ce am uitat ?”, “ce avem şi ce suntem prin devenirea noastră istorică?”, şi “ce putem întreprinde pentru “viitorul” nostru national şi individual? ”.
Fiinţa românescă a parcurs etape istorice zbuciumate şi zdruncinate de însăşi fiinţarea sa contradictorie care pendulează : de la sublim ... până la trădare !
Scopul devenirii noastre de parcurs a fost unul al supravieţuirii, identificat în actele de sacrificiu şi rezistenţă în faţa vicisitudinilor istoriei. În prezent, consider că ne aflăm în plin proces de deindividualizare, în sensul că majoritatea românilor sunt cuprinşi de o reducere a conştiinţei de sine private, fiind prinşi în acţiunile de subzistenţă, renunţând la întregirea fiinţei sale spiritual-umane.
Deindividualizarea menifestă post-revoluţionară (de după ’89) poate fi descrisă prin lipsa identificabilităţii noastre în istoria recentă, creionând o stare de non-identificabilitate. Am renunţat foarte uşor la istoria personală şi suntem pe cale să devenim un construct “amorf”, prin neglijarea trăirilor şi a propriei istorii familiare ajungând la performanţa de a uita datoria fiecăruia dintre noi faţă de istorie şi umanitate, datorie care ar putea fi reprezentată de ideea: a depune efort individual necesar fiecăruia dintre noi în vederea descoperirii unicului adevăr care stă la temelia naţiunii noastre! Suntem abandonaţi existenţei cotidiene, cu toa
