Trei dintre colegele mele de facultate, profesoare care se apropie de vîrsta pensionării, mi-au telefonat să-mi spună că n-au venit azi la Bucureşti să protesteze, fiindcă nu şi-au putut permite această cheltuială. Şi cine ştie cîţi alţi dascăli or fi în aceeaşi situaţie. Poate că şi învăţătorii şi profesorii copiilor mei au ieşit azi în stradă pentru a cere 6 % din PIB pentru învăţămînt şi salarii mai mari. Mi s-a făcut ruşine cînd am auzit că unul dintre profesorii de la miting a spus că are venituri de cerşetor. Chiar aşa de rău am ajuns, încît oamenii care ne învaţă copiii carte să se simtă cerşetorii statului?

Mi-l aduc şi acum aminte pe învăţătorul Ilie Mazilu, care m-a învăţat să scriu, la Şcoala 56, pe vremea cînd în clasa întîi şi băieţii şi fetele purtau şorţuleţe şi fundă la gît. Era înalt şi ne bătea cu rigla la palmă dacă nu ne scriam lecţiile cum trebuie. Nu scăpau nici fetele de rigla lui neiertătoare, însă toţi ţineam la el, ca la o zeitate care împărţea răsplăţi şi pedepse, pentru citit, socotit şi caligrafie. Mai ales pentru caligrafie, cu tocul şi peniţa şi cu călimările care se vărsau în ghiozdan, producînd dezastre. Domnul Mazilu avea o servietă de piele şi trei costume – unul cenuşiu, purtat de începuse să lucească la coate, altul cafeniu, mai acătării, şi unul albastru, pe care-l îmbrăca la festivităţi.

De fapt, îi ţin minte pe toţi învăţătorii şi profesorii, şi de la Şcoala 56, şi de la 71, unde m-am mutat din clasa a III-a, şi pe cei de la Liceul Coşbuc. La unii ţineam, la alţii nu, pe vreo doi nu puteam să-i înghit. Şcoala le dădea însă tuturor o respectabilitate specială şi neîndoielnică, chiar şi celor care păreau că-şi greşiseră vocaţia. N-o duceau prea bine, dar se descurcau de la un salariu la altul, cît să mai pună şi un ban deoparte. Nu-mi aduc aminte să-i fi auzit pe ai mei plîngîndu-le de milă profes