Pe vreme ploiasă, am impresia că timişorenii se înmulţesc. Nu ştiu cum, nu ştiu de unde, dar sunt de ajuns câţiva stropi pentru ca oamenii să iasă buluc pe străzi.
În astfel de momente se mai întâmplă un lucru (cruzime a sorţii, care strică până şi cele mai mărunte bucurii ale vieţii): timişorenii devin nişte şoferi jalnici, transformând obişnuita aglomeraţie într-un iad doar pe jumătate fluid. Foarte bine, îmi veţi spune, lasă-ţi maşina acasă şi vei fi mai fericit! Ah, mulţumesc de sugestie, apreciez bunele dumneavostră intenţii, dar am făcut-o deja şi pe asta. În ciuda faptului că sistemul din Timişoara te obligă să schimbi câte două-trei mijloace de trasport pentru a ajunge dintr-o parte în alta a oraşului, mă încearcă rar dorinţa (şi curajul) de a ieşi cu maşina în oraş.
De fapt, aici doream să ajung. La plimbările mele cotidiene cu troleibuzul 15 şi plăcerile pe care mi le furnizează. Bunăoară, la orele de vârf, am ocazia să stau lipit de cel puţin trei oameni în acelaşi timp. Rar se întâmplă ca niciunul dintre cei trei (patru, cinci, după caz) să nu fi mâncat usturoi sau să nu fi tras la măsea. La fel de rar cum se întâmplă ca toţi partenerii de suferinţă să fie prieteni cu igiena personală. Rezultă că oxigenul e la mare căutare în troleibuzul 15, unde domneşte o pâclă groasă cu miros de picioare nespălate şi măsele stricate. În alte zile, aşteptând răbdător în staţie, mă bucur de beneficiile vântului rece şi ale ploii care-mi intră în locuri în care sunt aproape sigur că nu ar trebui să intre.
Nu ştiu dacă se întâmplă asemenea lucruri şi în alte părţi ale oraşului sau noi, cei care locuim în zona Martirilor, suntem mai năpăstuiţi de felul nostru. Ce ştiu însă e că, până nu demult, aveam troleibuzele 15 şi 19 la dispoziţie. În iunie, şantierul de la Michelangelo a închis linia 19. Închisă e şi acum, până când nu se ştie. Nu-i nimic, ne înghe
