Mici şi nevinovate consideraţii despre „Un editorial pierdut“, o schiţă demnă de Caragiale, iscată de condeiul necruţător al domnului Cristoiu, cel care a făcut public următorul anunţ:

„Am trimis ziarului Adevărul, azi noapte, tableta mea săptămînală, de data asta despre Cum era Pelerinajul la Moaştele Sfintei Parascheva, în 1924. Ziarul Adevărul a reuşit performaţa de a alcătui un Departament de comentarii în care Andrei Pleşu stă umăr la umăr cu o fotomodelistă în căutare de bărbaţi însuraţi, iar Nicolae Manolescu împarte aerul internetului cu un popă nebun. În fiecare luni, dimineaţa, e o veritabilă aventură pentru mine să verific dacă mi-au publicat textul. Azi, oricît m-am străduit, n-am dat de el. Dacă vreun cititor a reuşit să-l găsească, îl rog să-mi scrie, ca să ştiu dacă să mă mai ostenesc în viitor să le trimit tableta“.

Scriu aceste rânduleţe cu aceeaşi bună-dispoziţie pe care o aveam când Ion Cristoiu mă alinta, la pe-atunci mai puţin infama Antenă 3, cu apelativul „băiatul care-mi căra geanta“. Printr-o conjunctură complicată şi irelevantă acum, ajunsesem redactor-şef la ziarul pe care-l fondase. Presupun că aşa se explică scatoalca pe care mi-a dat-o în direct, spre deliciul vânzătoarelor de la butic, care ştiau cine e domnul Cristoiu şi aflaseră acum cine eram şi eu, un scârţa-scârţa pe hârtie făcut şefuleţ la apelul bocancilor scâlciaţi.

Servieta, sincer, nu i-o cărasem. Fusesem ani de zile gâtuit de emoţie când participam la şedinţele de sumar, îl admirasem copleşit precum ucenicul pe maestru, dar servil n-am fost (sunt însă numeroase alte exemple de „bulinari“ de ieri şi de azi…).

Şi-acum, consideraţiile. Editorialul nu s-a pierdut. S-a publicat, în ediţia tipărită, şi, după un ţânţar (citeşte o omenească scăpare) transformat în ditamai armăsarul, şi în cea digitală. Problema, o zice un blogger fudul că e preluat de Adevărul