Ca să încep cu dreptul, recunosc că titlul mi-a fost inspirat de o celebră piesă de teatru, „Idolul şi Ion Anapoda” scrisă parcă de George Zamfirescu, în care într-adevăr se vorbeşte de idoli şi de oameni simpli, deopotrivă.
Aici, aş spune de falşi idoli, de idoli supraevaluaţi sau, ceea ce e şi mai rău, de idoli care n-au ce expune nimănui, niciunuia, nicăieri. Şi, ca să fiu mai direct, voi vorbi – mă rog, grăi – de un idol „vopsit”.
Mai noaptea trecută, am avut o peliculă de insomnie, pe care de obicei o tratezi cu televizorul, dacă ai la îndemână o telecomandă şi baterii Duracell. Şi, acolo, butonând, am dat de o faţă disgraţioasă (opinie proprie!) care ne oboseşte de ceva timp retina. E vorba de Sergiu (sau Serghei?) Mizil, un personaj care ne spune cum şi ce să facem, care ne arată valorile democraţiei de parcă şi-a descoperit pieptul în ’89, în Piaţa (devenită) Revoluţiei, la Bucureşti. Nu, n-a fost acolo, nu şi-a dorit schimbarea regimului, pentru că îi era mai bine, mult mai bine atunci!!!
Sergiu (sau Serghei) e un produs al vechiului regim, că ne place, că nu. Taica lui era unul dintre cei care decideau în ţară. Înspre bine şi/sau înspre rău. Mai mult înspre rău…
Paul Niculescu Mizil a fost unul dintre nomenclaturiştii de vază ai fostului regim, cel comunist. Poate n-avea clanţe sau robinete de aur, aşa cum e dintele lui Sergiu al nostru (mă rog, Serghei), dar tot a avut o preiune asupra oamenilor. Poate n-a fost torţionar, dar tot atât de „poate” este şi faptul că ar fi semnat unele decrete care au dus la… torţionari şi la… torţionaţi.
Sergiu Mizil este un „produs” al nostru. Întâi a fost al comunismului: avea portocale când noi n-aveam pâine, avea ARO când noi nu aveam benzină pentru Daciile noastre, avea balerine când noi nu aveam ce oferi prietenelor noastre decât o floare şi-un sărut. Avea tot şi noi n-aveam mai nim
