Recunosc, sunt idiot: am făcut un credit imobiliar (sau ipotecar, naiba să-l ia) pe vremea când băncile veneau la tine acasă și-ți ofereau bani doar dacă jurai pe roșu că-i dai înapoi. Am jurat pe roșu și m-am ales cu un apartament de două camere în Berceni, cu vedere la bucătăria vecinilor, care în 2008 avea un preț de 83.000 de euro (banca mi-a dat 76.000, restul a fost avansul, pe care l-am plătit), cât o vilă în Grecia cu vedere la mare. Între timp a venit criza, salariile s-au micșorat sau nu s-au mai dat deloc, cel puțin în presă, iar datoriile la bancă s-au tot acumulat. Ca să n-o mai lungesc, după patru ani în care am plătit rate lunare uriașe, bașca asigurări trimestriale de sute de euro, am pierdut casa, miile de euro investite în renovare (era o căzătură!) și toată suma achitată până în acel moment, inclusiv avansul. Acum, apartamentul costă sub 30.000 de euro. Banca vrea s-o vândă repede, deci cere 25.000 de euro și pretinde de la mine restul până la 76.000 – deci 51.000 de euro!
Aș vrea să inițiez o dezbatere aici: să-i dau (deci să plătesc toată viața, asta dacă am noroc și apuc 70 de ani) sau să nu-i dau? Eu aș zice să nu. Argumentele mele sunt următoarele: 1) Banca mi-a luat deja casa. 2) Banca mi-a dat 76.000 de euro pe o locuință care valora 83.000; în cazul în care nu mai puteam plăti, eu pierdeam locuința, iar banca ieșea în câștig după vânzare. 3) Piața imobiliară a căzut, prețurile locuințelor au scăzut. Cine e vinovat? Păi, cred că băncile. Ele au creat boomul imobiliar din anii 2007-2008, acordând credite oricărui posesor de buletin, și tot ele sunt răspunzătoare de dezastrul care a urmat. 4) Am propus băncii o nouă înțelegere: să nu mai ceară de 3,5 ori banii pe care mi i-a împrumutat, ci de 1,5 sau de două ori. Dacă banca ar fi acceptat, poate că aș fi putut plăti restanța, dar n-a vrut. 5) De asemenea, am propus băncii să renunțe
