Despre „Goncourt roumain“, proiectul la care lucrase împreună cu directorul Insti­tutului Francez, Stanislas Pierret, şi care tocmai fusese aprobat de Academia Goncourt, mi-a vorbit, la sfîrşitul primăverii, după Bookfest, Bertille Detrie. Din păcate, cei doi ani ai ei la Bureau du Livre din Bucureşti urmau să se încheie în august, şi nu avea cum să culeagă roadele efortului său. Adică să asiste juriul românesc care urma să-şi afirme, la sfîrşitul lui octombrie (cu doar cîteva zile înaintea decernării, la Paris, a Premiului Goncourt), opţiunea pentru un autor şi pentru o carte aflată pe lista nominalizărilor: le Goncourt roumain. Juriul urma să fie compus din preşedinţii unor echipe de studenţi de la cele şase universităţi româneşti (din Bucureşti, Iaşi, Cluj, Sibiu, Timişoara, Craiova) care se declaraseră interesate sa participe şi îşi alcătuiseră deja echipele – studenţi la Franceză, asistaţi de profesorii lor. Nu era o experienţă inedită. Exista deja un premiu Goncourt polonez, unul sîrb, unul libanez. Ca şi celelalte „variante“, Goncourt-ul românesc urma să-i aducă autorului premiat o mediatizare în plus, o diplomă şi traducerea, sprijinită de Franţa, a cărţii respective în România. De altfel, nici Goncourt-ul original nu este, la prima vedere, un premiu consistent în bani, suma primită de autor este mai mult decît modestă. Dar ea creşte foarte mult la anunţarea premiului, cînd explodează tirajele: drepturile de autor se vor calcula în cifre de vînzare, maximumul (la care se ajunge rareori) fiind un milion de exemplare. În mod obişnuit, noul Goncourt se vinde în sute de mii de exemplare. Şi aici se ivesc diferenţele dintre cărţile premiate, pentru că piaţa urmează doar pînă la un punct opţiunea juriului. (Am auzit-o pe Paule Constant, noua membră a juriului Goncourt, care a venit să asiste, săptămîna trecută, la dezbaterile juriului românesc, spunînd că er