E 7 noiembrie, tovarăşi! E aniversarea „marii revoluţii socialiste din octombrie“! Unii dintre noi ne vom felicita şi-l vom elogia pe preamăritul Lenin. Vom trage câte o duşcă, iar până în seară vom face şi chef, cu sau fără focuri de artificii.

Nu mă refer numai la amicii noştri comunişti, ci la tot norodul truditor. La chioşcul de ţigări, în troleibuz, la alimentară, la doctor, chiar şi la universitate ni se va vorbi doar ruseşte, şi nu doar astăzi, ci-n fiecare zi. Documentaţia acestui stat oricum de mai bine de 20 de ani este tradusă obligatoriu şi-n limba „fratelui mai mare“, în toată ţara „eliberatorii“ de pe socluri ne vegează pacea, iar în Chişinău numărul lor pe metru pătrat este şi mai mare. Doar trăim într-o ţară naţională de formă şi socialistă în esenţă. Nu sunt iluzii, ci realităţi cotidiene din statul Republica Moldova.

Ţara lui Ilici n-a murit. Ea există nu numai dincolo de Nistru, dar şi-n sufletele majorităţii populaţiei din Republica Moldova. Mai ales că Moscova a avut grija acestui neam şi ne-a trimis conaţionalii în adâncul fostei Uniuni, majoritatea pierind pe-acolo, iar în loc ne-au adus mii şi mii de homo sovieticus. Dar să ştiţi că astăzi e sărbătoare nu doar pentru aceştia, dar şi pentru urmaşii urmaşilor lor, plus pentru o droaie de ignoranţi sau cheflii de toate naţiile. Pun pariu că multe cluburi din Chişinău au program festiv astăzi.

Asta e moştenirea culturală cu care vrem să ajungem în Uniunea Europeană, acolo unde fiecare naţiune are ceva de oferit. Nici nu se pune problema identităţii oamenilor din această ţară, până nu se dumeresc politicienii care astăzi ne duc duduind în Europa măcar ce limbă vorbim.

Să mă ierte domnul premier Iurie Leancă, dar eu n-am înţeles la ce s-a referit când a spus la Euronews că: „Moldova poate aduce mai multe beneficii Uniunii Europene. Şi aici nu mă refer doar la vin de înaltă ca