În excelentul caiet de sală al montării cu piesa Revizorul de N. V. Gogol, creaţie ce marchează, între altele, revenirea în circuitul teatral a ceea ce azi se cheamă Sala Studio, cunoscută înainte de 1989 drept Sala din Bulevarul Nicolae Bălcescu sau Sala Mică a Teatrului Naţional din Bucureşti, regizorul Felix Alexa susţine că acesta ar fi, poate, cel mai actual spectacol făcut de el vreodată.

“Cel mai direct, cinic şi tragic în acelaşi timp”, adaugă directorul de scenă.

Cum am văzut majoritatea montărilor ce-i poartă semnătura, mă grăbesc să spun că, după părerea mea, Felix Alexa are dreptate. Că nu exagerează deloc. Revizorul, în viziunea sa, este un spectacol extrem- contemporan. Nu neapărat datorită actualizărilor de suprafaţă, nu obligatoriu graţie modernizărilor la nivel formal la care face apel regizorul. Nu pentru că în scenă apare o maşină luxoasă din care, în prima secvenţă a montării, descinde îngrijorat, excedat, asudat, speriat Primarul. Nu fiindcă ceva mai încolo vom vedea un elevator ce slujeşte sublinierii niţeluş pleonastice a visurilor de mărire ale acestuia. Nu deoarece Osip îşi face apariţia, şifonat, “vărsat” la propriu dintr-o maşină de spălat rufe ultramodernă şi de mare capacitate. Nu pentru că decorul gândit de Andrada Chiriac, alcătuit, în principal, din ameninţătoare, copleşitoare, reificatoare, ionesciene vrafuri de dosare, mereu în mişcare, scoate povestea din spaţiul unei gubernii ruseşti, mutându-o în orice orăşel de provincie terorizat de existenţa vreunui baron local, cu drept de viaţă şi de moarte asupra apropiaţilor şi supuşilor săi (în spectacol, Bobcinski şi Dobcinski sunt împuşcaţi de Primar, în momentul prăbuşirii iluziilor acestuia şi al identificării vinovaţilor de reuşita mistificării). Nu fiindcă toate personajele din stafful lui Anton Skvoznik-Dmuhanovski sunt îmbrăcate în veşminte fals-moderne, înşelător-luxoa