Nu creadă careva că tema aceasta am inventat-o eu! Ferit-a sfîntul! Eu nu "am idei", ci doar gîndesc şi nici asta tot timpul, doar din cînd în cînd şi pe întinderi mici... coală A4. Atacarea abruptă, în paginile ziarului "Bursa", a problemei adverbelor, (doar pixul lui Make putea lua în piept un asemenea versant!), cu scopul de a lămuri soarta tristă a "investitorului român", deschide calea unui demers ambiţios, menit să facă lumină asupra rolului jucat de părţile fundamentale ale vorbirii, verbul şi substantivul, în economia şi societatea noastră.

Hotărît să urmez calea scoasă din beznă de lămpaşul pionierului, astăzi m-am oprit la "A fi" şi "A avea", respectiv, la legătura acestor două verbe cu lumea în care trăim! În forma lor cea mai frumoasă şi mai dezvoltată, cititorul se poate întîlni cu petalele acestor idei în cartea lui Erich Fromm: "TO HAVE OR TO BE". Nu contează că gînditorul german a publicat-o în America anilor "70 ai secolului trecut, iar noi o traducem abia acum! Important este să te întîlneşti cu textul şi să înţelegi contextul! Nu de alta, dar nimic nu ajută mai mult şi mai substanţial progresul cunoaşterii (ca şi pe cel al practicii, desigur!), decît greşelile înaintaşilor, cu osebire ale celor mari şi importanţi. Fromm a plecat la drum cu observaţia pe care Marx şi Engels o dezvoltă într-un text intitulat "Sfînta Familie": omul modern are ciudata tendinţă de a substantiva verbele, de a ipostazia acţiunea, de a o "obiectualiza". "Chipul cioplit", astfel rezultat, îi devine icoană! Idolul, la care se închină, îi devine stăpîn! Este ilustrarea a ceea ce Marx numeşte procesul de înstrăinare a omului modern, o temă de care o întreagă literatură post-marxistă, ba chiar şi anti-marxistă, avea să se ocupe pe larg, cam pînă la vremea la care Fromm îşi publică eseul. Odată cu anii "80, intră într-un con de umbră, unde zace pînă cînd lumea se trezeşte