Născut în Tunisia în 1960, s-a mutat împreună cu familia în Franţa, cînd avea 6 ani. Se consideră regizor francez, nu tunisian. Şi-a început cariera în cinematografie ca actor şi a debutat cu lungmetrajul La Faute à Voltaire, în 2000 (Leul Viitorului pentru film de debut, Veneţia). Au urmat L’Esquive (2003, Premiul César pentru cel mai bun film), La graine et le mulet (2007, Premiul César pentru cel mai bun film), Vénus noire (2010) şi La vie d’Adèle (2013, Palme d'Or, Cannes). La vie d’Adèle e povestea de iubire dintre două tinere femei (interpretate de Adle Exarchopoulos şi Léa Seydoux), spusă, zic unii, cu multă tandreţe, sau, zic alţii, cu o privire excesiv de masculină. Filmul a provocat un scandal încă de la primele proiecţii la Cannes: mai întîi, tehnicienii care lucraseră la film au susţinut c-au fost ţinuţi peste orele stabilite prin contract; apoi, autoarea benzii desenate care stă la baza filmului a spus că relaţia dintre cele două femei e "neconvingătoare şi ridicolă"; apoi, Léa Seydoux a declarat că se simte umilită şi ruşinată de ce le-a pus Kechiche să facă pe platou. Regizorul a fost invitatul special al evenimentului Les Films de Cannes à Bucarest (25-31 octombrie), ocazie cu care a putut sta de vorbă cu jurnaliştii români, departe de inflamările şi de exaltările presei franceze.
Una dintre primele scene din filmul dumneavoastră se petrece la ora de literatură: o elevă citeşte un fragment din romanul lui Marivaux La vie de Marianne, printre care şi fraza „Sînt femeie“, şi e întreruptă de o voce de bărbat, cea a profesorului ei, care-i spune: „Nu citi aşa, trebuie să ai altă intonaţie...“ Anunţă această scenă, în vreun fel, ce urmează să faceţi în La vie d’Adèle?
E o întrebare bună. Într-un anumit sens, da. Să spunem că îl provoc astfel pe spectator să devină conştient de intenţia mea, aceea de a spune povestea unei femei, a unei fet
