Un meci teribil de imprevizibil, între două echipe cu potenţial similar, a fost transformat de televiziunea la care am văzut partida Stelei într-unul perfect previzibil. Sunetul era cu mult înaintea imaginii, când îl vedeam pe Bourceanu pregătindu-se să bată cornerul, ni se povestea deja că Szukala, cel care urma să recepţioneze mingea, ratase cadrul porţii cu lovitura sa de cap, aşa că orice urmă de emoţie în privinţa meciului a fost ucisă. Cum mi s-a spus că la cealaltă televiziune care a transmis partida sincronizarea sunet/imagine a fost una normală, explicaţia cu sunetul grăbit ar fi dată de dorinţa de a bate concurenţa şi de a le spune oamenilor cu o secundă mai devreme că Piovaccari a marcat...

Nu vreau să ştirbesc ceva din identitatea echipei lui Reghecampf, dar, în Elveţia, Steaua mi s-a părut a fi CFR. Campioana a amintit de fosta campioană din Cluj cu jocul excelent de contraatac. Dacă apariţia lui Piovaccari în rol de Sougou e normală, surprinzătoare poate fi prezenţa lui Szukala în rol de Bastos, cu pasa formidabilă pentru italian la gol. Şi ce diferenţă între Piovaccari de la începuturile sale la Steaua, când scăpa singur cu portarul în Supercupă şi se pierdea în faţa acestuia, şi felul în care acum italianul l-a aşteptat pe portar să se culce şi apoi l-a executat rece... Şi totuşi, poate fi Piovaccari, cu salariul său de 700.000 de euro pe sezon, şi altceva decât o soluţie de moment cu acest împrumut în care Sampdoria plăteşte jumătate de milion din contract?

Din păcate, n-a mai continuat această corelare stranie între rezultatele puştilor de la echipa de tineret şi ce fac seniorii Stelei în Liga Campionilor. Dar a apărut o inversare a polilor, cu o partidă mai solidă a Stelei izbutită doar după ce discursul public al lui Reghecampf a devenit mai umil, mai realist, fără accentele bombastice dinaintea cruntelor eşecuri din primele etap