Mai tînărul meu prieten intră în birou, la primele ore ale dimineţii, şi îmi spuse, precipitat, cu emoţie vizibilă în glas: „A luat André Malraux Premiul Nobel pentru Literatură!“ Lucram la nişte chestiuni administrative, iar informaţia transmisă brusc mă trezi din calcule complicate. Ştiam că urma să fie anunţat noul scriitor nobelar, însă presiunea birocratică mă decuplase, temporar, de la interesele culturale. Probabil că încă afişam un aer buimăcit, în ochii colegului entuziast, întrucît se simţi obligat să adauge: „Am avut, se pare, mînă bună!“ Malraux, Premiul Nobel? Post-mortem? Se putea şi aşa? Şi cum adică avusese amicul în cauză „mînă bună“? Exista oare o bursă a pariurilor literare unde se vehiculau sume excentrice? Dacă da, trebuia să deduc că tînărul lector dovedise fler şi mersese pe André Malraux? Dar care Malraux? Mai exista unul contemporan, de care eu nu auzisem? Aş fi întrebat, dar eram stingherit. Prietenul din birou îmi fusese cîndva student şi, sesizîndu-mi ignoranţa, ar fi fost îndreptăţit să comenteze în barbă: „Halal, domn’ profesor! O faci pe literatul şi habar n-ai de André Malraux! Ăsta nou, bineînţeles, că de cel vechi nu mai vorbim (deşi, la rigoare, întrebat şi de ăla ceva, nu m-ar mira să iei, din nou, făţuca asta de Niznaiovici...)!“ Am tăcut mîlc aşadar, mimînd zîmbetul plin de satisfacţie. Transmiteam prin toţi porii bucuria auzului unei asemenea veşti, fără a rosti totuşi vreun cuvînt. „Ce minunat“ – citea, pesemne, tînărul coleg în privirea mea – „că André Malraux a primit Premiul Nobel! După jumătate de secol de la moarte şi o aşteptare cumulată de aproape un veac!“ Apoi, m-a lovit un gînd năucitor. „Stai“, mi-am zis, „nu e vorba despre André Malraux, ci de Andreï Makine, care se află, cu adevărat, de mai multă vreme, pe lista scurtă a posibililor laureaţi! Comitetul Nobel îl selectase, finalmente, pe slavul francofon!“ Luat