Încă de când m-am angajat la ziar, în urmă cu vreo patru ani, mi s-a părut că cea mai uşoară meserie din lume este cea de purtător de cuvânt al vreunei instituţii, exceptându-i pe cei care reprezintă instituţiile MAI, care ar trebui să fie valabili pentru întrebările reprezentanţilor mass media, la orice oră. Această idee preconcepută de-a mea a fost contrazisă şi confirmată, în acelaşi timp, miercuri, când am încercat pe tot parcursul zilei să dau de doamna Raluca Seucan, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului General al Poliţiei Române. Căutam o confirmare sau o infirmare cu privire la numirea unui nou adjunct la conducerea IPJ Olt, însă n-am putut să obţin nimic de la persoana care ar fi trebuit să mă lămurească în aşa fel încât să nu scriu prostii.

Cred că am încercat să o contactez de vreo şase-şapte ori şi, de fiecare dată, am primit ba ton de ocupat, ba m-a luat căsuţa vocală, ba am sunat ca idiotul până nu s-a mai auzit niciun ţârâit. Care mai este rolul unui purtător de cuvânt al unei instituţii, oricare ar fi aceasta, dacă nu poate să răspundă la telefonul de serviciu, în timpul orelor de program? Ce să mai zicem dacă primeam vreo informaţie pe la miezul nopţii şi aveam nevoie urgentă de confirmare?

Un coleg de redacţie a încercat o altă abordare, contactând IGPR-ul pe telefonul fix. I-a răspuns o colegă de-a doamnei Seucan, probabil, care l-a asigurat că, dacă trimite o cerere scrisă, va şi primi un răspuns în cel mai scurt timp. Jurnalistul s-a conformat, însă n-am mai primit nimic. Uşor iritat de situaţie, a pus mâna din nou pe telefon şi, după câteva secunde, i-a răspuns o altă duduiţă, care habar nu avea despre ce e vorba.

Foarte calm, omul i-a explicat din nou despre solicitarea făcută, despre informaţiile de care avea nevoie. Şi de această dată a fost asigurat că informaţiile îi vor fi comunicate în scurt tim