Manifestaţiile pro-Roşia Montană devin, treptat, manifestaţii antisistem şi reflectă, de fapt, o nemulţumire mai largă. Refuzul politicii este de înţeles, dar este şi o capcană: doar prin politică se poate schimba ceva serios. Sau prin presiunea pe politic. Presiunea în sine trebuie să aibă o direcţie limpede şi nişte scopuri măsurabile pentru a avea efect. Refuzul generic la adresa clasei politice convine celor mai ticăloşi din clasa politică. Dacă toţi sînt vinovaţi, atunci nimeni nu e vinovat. Invers, dacă toţi oamenii cumsecade refuză total politica, atunci contraselecţia va fi ucigătoare şi o vom plăti cu toţii.
Acesta nu e încă un articol de critică a manifestanţilor (m-am plictisit să citesc din astea, nu m-aş apuca să scriu unul). Dimpotrivă, afirm că manifestaţiile fără obiectiv politic imediat au şi ele rolul lor. De coagulare, de terapie şi de semnal. Coagulare pentru că cetăţeanul care iese în stradă e din altă paradigmă decît cetăţeanul care sparge seminţe în faţa televizorului. Devine, din subiect al spaţiului public controlat de alţii, actor al spaţiului public. Terapie pentru că e bine să vezi că nu eşti singur. Terapie de grup, dacă vreţi. Semnal pentru că cei care fac politică trebuie să înţeleagă că există straturi numeroase ale societăţii, care nu se simt reprezentate de ei.
DE ACELASI AUTOR Sfînta Rusie, Marea Europă şi tot felul de baliverne Mugur şi ambasadorul Acordul de la Ghidighici? Fără comentarii Acestea fiind zise, trebuie totuşi să discutăm şi finalitatea. Pentru o bună parte a celor din stradă, coagularea, terapia şi semnalul sînt suficiente. Însă îmi permit să spun că asta e o logică egoistă: am ieşit în stradă ca să mă simt bine, mi-am spus oful. Şi mai departe? Discuţia centrală s-a mutat de la actorul colectiv la lideri. Care nu există. Claudiu Crăciun este oferit voluntar de toată lumea pentru a fi lider, dar el re
