Aveam cu toţii o foame de lup, după ce dăduserăm peste cap câte o ceaşcă de tărie, nu ştiu ce-o fi fost, l-am lăsat pe el să comande.

Laura începea cu surprizele, se dădea peste noapte vegetariană, am dezamăgit-o nefăcându-i pe plac s-o întreb cărei mode îi mai cedase de astă dată. Cu un an în urmă propovăduia dieta Dukan, carne şi proteine la greu, nimic altceva, după câteva luni uitase de dietă. Pentru mine am cerut fructe de mare cât cuprinde, cu un vin roşu sard, aspru. Minunăţie.

Şi, fireşte, am cerut sosurile piemonteze recomandate de Laura, bagnettoverde, usturoi, pătrunjel, busuioc, oţet, sare şi piper, şi bagna cáuda, anchois, usturoi, ulei de măsline, întins pe felii de morcov sau pe bucăţi de topinambur. Altă minunăţie, nu mă mai săturam.

Era una dintre locantele acelea de cartier, familiale, pline de mirosuri, zăngănit de vase, voci încălecate şi voie bună, dacă n-aş fi fost inspirată să rezerv locuri, am fi aşteptat la uşă pe puţin o oră. E atmosfera care-mi place, pentru că ştiu că muşteriii se destind, se simt ca acasă, nu se uită nimeni în farfuria ta şi nu trage cu urechea, dar Laura a strâmbat din nas, ar fi vrut să descindem la vreunul din restaurantele vegan cu care ne-mpuia capul, le căutase pe internet, până când George i-a zis să-nchidă pliscu’, nimic nu-i mai bun decât ce avem, nu se aştepta să fie repezită, mai ales de el, a dat pe loc înapoi,

e-n regulă, a spus, ziceam şi eu.

Au discutat verzi şi uscate, nimic despre concurs, simţeam tensiunea, nici măcar nu mi-au povestit cum s-a aranjat fiecare în faimoasa vilă, dar tot am înţeles că roiau vreo cinci persoane să le facă pe plac,

tot români? m-am trezit întrebându-i.

N-a răspuns niciunul, poate nu ştiau, nu se gândiseră să afle, n-avea rost.

Mă mânca limba.

V-aţi gândit ce-o să scrieţi? am întrebat.

S-au uitat lung la mine. Î