● Heli (Mexic, 2013), de Amat Escalante.

Devenit notoriu, la Cannes, pentru o scenă de tortură în care figurează un penis flambat, Heli – care relatează calvarul unor common people mexicani, intraţi în atenţia unei brigăzi paramilitare antidrog – e, de fapt, o lucrare de o anvergură deloc neglijabilă, cu o componentă vizionară. Filmul lui Amat Escalante se împarte în trei acte clare: cum ar veni, în primul se adună norii, în al doilea vine urgia (cu penis flambat cu tot), iar în al treilea se arată cerul înstelat – dar nu pentru a da speranţă, ci, din contră, pentru a da, poetic, măsura lipsei de putere a săracilor care furnică pe sub el, strivibili în orice clipă de forţe teribile şi pentru ei obscure. Adunatul norilor e gestionat de Escalante într-un mod foarte tacticos; pe de altă parte, regizorul mexican (aflat la cel de-al treilea lungmetraj) apelează la o soluţie cît se poate de economică pentru a-i prezenta publicului familia care urmează să fie lovită: tînărul Heli (Armando Espitia) răspunde la nişte întrebări, cu ocazia unui recensămînt. Heli locuieşte sub acelaşi acoperiş (izolat în pustietate) cu un tată, o soţie, un copil mic şi o soră în vîrstă de 12 ani, care se lasă curtată, dar nu şi posedată sexual, de un băiat ceva mai mare, cadet în brigada antidrog. Dat fiind faptul că prologul filmului l-a plasat pe spectator într-un camion transportînd două corpuri torturate cărora nu li se puteau distinge feţele (Escalante făcînd astfel înţeleasă, de la bun început, nu doar calitatea de uncomfortable ride a experienţei care urmează, ci şi autoritatea grea a camerei lui de filmare asupra timpilor lungi şi a spaţiilor largi), singurele întrebări sînt cînd şi de unde va erupe violenţa. Frustrarea sexuală a cadetului e destul de ameninţătoare în acest sens, mai ales că antrenamentele militare (desfăşurate sub instructajul unui expert american) ofe