Una dintre marile teme ale ultimului an şi ceva, discutate şi disputate, de-a lungul şi de-a latul ţării este şi aceea a resurselor naturale. Mai exact am ajuns şi în străfunduri, pentru că ce a fost mai mult sau mai puţin la vedere s-a cam dus. Aşa că mai rămâne aurul, dar şi alte minerale valoroase. O altă bogăţie deocamdată doar „bănuită” ar fi reprezentată de către gazele de şist. Nu vom vorbi acum nici pro, dar nici contra oportunităţii sau inadecvării exploatării acestor resurse. Ci, ne vom opri asupra unui alt aspect. Şi anume al mult clamatei independenţe energetice pe care o „flutură” premierul Ponta. De când a venit din SUA (şi) intensitatea vocii pare mai apăsată şi, de altfel, întreaga fiinţă e setată pe acestă problemă. Mai bine zis pe rezolvarea ei, în sensul „deschiderii pârtiei” pentru investitorii de la Chevron pentru gazele de şist. Prin subsidiaritate, desigur valul se poate extinde şi asupra vecinilor de nord. Ne referim desigur la canadienii cu aurul. Ciudat este însă punctul de vedere al premierului care spune că „România are nevoie de independenţă energetică”. Sigur, în principiu sună foarte bine, numai că are loc o fractură logică. Am avea independență dacă am exploata direct aceste resurse. Nu săriți în sus. În fond toate marile privatizări de la noi începând de un deceniu încoace sunt… etatizări. Numai că proprietar nu mai e România, ci: Austria, Franța, Germania, Cehia, Italia. Acum ne grăbim să dăm și resursele minerale. E drept că proprietarii vor fi companii cu capital privat. Și acum vine partea… curioasă. Cum să clamezi independența energetică când cineva îți vinde la un preț stabilit de el? Problema e simplă: îți convine cumperi, nu îți convine te îndrepți spre alte oferte. Asta se poate chema în cel mai bun caz selecție de oferte, dar drumul spre independența energetică este cu totul și cu totul în altă direcție. După recenta vi