Revin cu o a doua lectură a cărţii Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, centrată, din punctul meu de vedere, pe problema modernizării statului. Ceea ce putem să întrevedem în – şi dincolo de – documentaţia bogată a autoarei pe această temă este nici mai mult, nici mai puţin decît eşecul constitutiv de modernizare a statului român. Putem să reconstituim, astfel, din „zorii modernităţii“ pînă în zilele noastre, cel puţin trei linii complementare de neisprăvire: despărţirea statului de Biserică, despărţirea producţiei de gospodărie (în sensul generic al termenului, care include şi moşiile boiereşti), şi despărţirea administraţiei de rudenie, cu formarea unui aparat de stat autonom. În ciuda unor episoade de relativ succes, durata lungă a modernizării statului român este mai degrabă aceea a unor neîmpliniri în toate cele trei privinţe. Şi istoria se repetă sub ochii noştri.
La o a doua lectură, se pune însă o întrebare fascinantă: cum de mai supravieţuieşte atunci acest stat, cum de şi-a păstrat totuşi continuitatea neîntreruptă? Iar dacă renunţăm la nombrilismul unicităţii româneşti şi privim şi la alte cîteva state, vom observa edificatoare similarităţi de parcurs al modernizărilor etatiste. Problema nu mai este, deci, doar a noastră, ci devine o chestiune de principiu: cum funcţionează, de fapt, statele slabe?
DE ACELASI AUTOR Bela Pro-şura şi patrimonializarea fînului Vali sau partea nevăzută a Festivalului Thymocraţia salvează România?... O posibilă cheie ar putea-o oferi cartea clasică a lui Pierre Clastres despre Societatea contra statului şi toate analizele consecutive acesteia. Teza de bază este aceea că societăţile fără stat sînt, de fapt, societăţi împotriva statului, adică nu societăţi ale unui eşec, ale unei lipse (aşa cum apar ele din perspectiva neobositului evoluţionism eurocentric), ci societăţi egalitare, refractare la apariţia concentrării pu
