- Editorial - nr. 218 / 7 Noiembrie, 2013 La inceputul dramaticului an 1990, cand "fratii nostri” secuimaghiari, in frunte cu Tokes Laszlo et Co, se pregateau sa ne transfere "cu arme si bagaje” la patria lor mama – Ungaria, evident, pe cale "revolutionara”, am primit la redactie o corespondenta din Franta pe care am relatat-o pe larg la acea vreme. Autorul textului ne povestea cum la scurt timp dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, prin 1948, intr-o zona miniera a Frantei, s-a asezat o comunitate maghiara ce se ocupa cu mineritul. Franta, fiind si ea in refacere dupa razboi, avea destule probleme pe cap pentru ca sa se mai ocupe si de acestia, urmarindu-le parcursul. Lasati de capul lor timp de un deceniu acestia au pus pe roate o mica republica, Ungaria, cu primar si scoli numai unguresti, cu drapelul Ungariei fluturand pe micile lor institutii (nu si cel al Frantei), astfel incat in momentul in care administratia franceza a incercat sa intervina acestia i-au dat cu tifla. Vazand ca gluma s-a ingrosat, dupa mai multe somatii, autoritatile franceze au pus, la propriu, tunurile pe ei pana ce s-au cumintit. Autorul textului nu ne-a mai spus cum au evoluat lucrurile ulterior, dar statul francez a avut grija, cu siguranta, sa rezolve problema asa cum se cuvine, din moment ce despre o "republica autonoma maghiara” nu se vorbeste pe acolo. Istorioara aceasta, care seamana cu foarte multe de pe la noi, dar si de pe la sarbi, slovaci sau ucraineni, ne face sa concluzionam ca avem de-a face cu o stare de excitatie, extrem de posesiva a firii maghiare, care ii determina sa considere a fi a lor, si numai a lor, tot pe ce au pus mana de-a lungul timpului. Extrapoland lucrurile, asa este si cu Transilvania si cu Slovacia, cu Banatul sarbesc si cu alte teritorii, care, iata, in memoria lor continua sa fie parti indisolubile ale asa-zisei Ungarii Mari. Este, am spune, o practica