Dacă încurcate sunt căile Domnului, atunci ale politicii cum mai sunt? Şi ce se întâmplă dacă, la acest început de mileniu III, este revigorată surprinzător şi în forţă arma diplomatică a credinţei religioase ca parte a repoziţionării strategice majore care însoţeşte repunerea fundamentală în pagină a structurilor geo-strategice de putere şi influenţă?

Desigur, în spaţiul occidental, Biserica Catolică a jucat întotdeauna în zona proximă marilor aranjamente politice globale, chiar dacă implicarea ei a fost mai discretă şi destul de ferită de canalele diplomatice tradiţionale. Un exemplu, printre multe altele, îl constituie poziţia (dar şi foarte multele acţiuni concrete) ale Papei Ioan Paul al II-lea, actor de primă importanţă în în marea operaţiune a Occidentului care a dus la slăbirea treptată a unora dintre ţările-cheie ale fostului bloc comunist, grăbind prăbuşirea acestuia. În spaţiul nostru, din cauzele istorice evidente, Biserica Ortodoxă nu a putut evolua în asemenea coordonate, nefiind nici chemată şi nemaiavând demult puterea de organizare pentru a se implica în mişcarea de răsturnare a lumii comuniste.

S-au schimbat condiţiile, s-a reaşezat oarecum tabla de şah geo-strategică, se anunţă marile mişcări inevitabile în aşteptatarea cărora principalii actori globali trimit deja mesajele privind partajul noilor zone de influenţă. Sau sunt angrenaţi direct în bătălia pentru delimitarea acestora. Departe de noi şi de ştiinţa de a ne juca atuurile strategice chiar şi această zonă a diplomaţiei religioase, Rusia îşi reface arsenalul diplomatic prin adăugarea unui element nou: implicarea Bisericii Ortodoxe şi valorilor creştinismului (în termenii apropiaţi de un acum uitat de mulţi mesaj de pan-slavism), în recuperarea influenţei în spaţiul Orientului Apropiat.

Primul mesaj important în acest sens a fost dat cu ocazia manifestărilor de la Moscova în