Denver – preşedintele Obama a avut dreptate să renunţe la întîlnirea APEC (Cooperarea Economică Asia – Pacific) din Bali, Indonezia şi să se axeze, în schimb, pe patologiile politice ale Congresului SUA. Dar această decizie, chiar dacă corectă, a avut drept efect reluarea unui refren tot mai des auzit în regiunea est-asiatică: ce s-a întîmplat cu „Pivotul“?

Conceput ca o schimbare întîrziată în resurse şi în atenţia alocată războaielor şi altor provocări de primă importanţă în Orientul Mijlociu, pentru extinderea semnificativă a oportunităţilor în regiunea Asia – Pacific, Pivotul strategic mult lăudat al Americii s-a lovit de o armură de consecinţe neintenţionate (derivate dintr-o politică slab articulată).

Pentru început, exista percepţia că retragerea trupelor SUA din Irak şi Afganistan a echivalat cu o scădere a intereselor americane în Orientul Mijlociu. Înregistrîndu-se în ajunul cataclismicei Primăveri Arabe, administraţia Obama s-a luptat cu această nedorită consecinţă a Pivotului, de atunci încoace. Cel care, făcînd parte din administraţie, a conceput fraza „conducînd din umbră“, a agravat doar problema.

În al doilea rînd, mulţi europeni au înţeles Pivotul către Asia ca presupunînd o scădere a devotamentului faţă de Alianţa Atlantică. Deşi cîteva ţări europene s-au descurcat destul de bine în privinţa menţinerii consultărilor şi angajamentelor faţă de SUA, liderii Europei au privit cu îngrijorare crescîndă clătinarea organismului de securitate de după război.

Desigur, europenii au contribuit la această dinamică: sîntem martori la graba lor de a părăsi misiunea NATO din Afghanistan. Dar senzaţia acută de derivă din organismele euro-atlantice, alimentată în special de criza financiară prelungită a Europei şi de fracţionarea politicii americane, lasă puţin loc pentru optimism.

În cele din urmă, eforturile de a explica scopul Pivotul