Adevărul este că nu de mult constatam câte păduri sunt tăiate în vederea exegezei cantemiriene. Şi eu păstrez în casă câţiva copaci celulozaţi în acest scop. De unde se vede că într-o lume căzută, imperfectă, binele nu vine niciodată neînsoţit de câteva rele. La faptele lui Dimitrie Cantemir mă refer. Toţi suntem vinovaţi de toate, cum o ştiu foarte bine marii iniţiaţi. Deci toţi avem mereu nevoie de iertare.
Ieşeanul Bogdan Creţu are însă nevoie de foarte puţină iertăciune pentru Inorogul la Porţile Orientului: Bestiarul lui Dimitrie Cantemir – studiu comparativ (Institutul European, 2013). Ba, dacă mă gândesc serios, cred că am descoperit o summa cantemiriana, cu toate interpretările aduse la zi. Aşa că, din punctul meu de vedere, cercetătorii pot lua liniştiţi o pauză tridecenială de exegeză în domeniu, căci biblioteca mea a atins la acest capitol un nec plus ultra.
Încă tânărul universitar discută situaţia operei domnitorului, plutitoare între mai multe teme. G. Călinescu este cel care a consacrat moda citirii operelor celor vechi în funcţie de literaturitatea lor, judecându-le, astfel, după un criteriu contemporan. Cronicarii, de exemplu, transformaţi abuziv în scriitori, au fost decontextualizaţi, smulşi din „sistemul de cunoaştere specific unei anumite epoci”. Cu alte cuvinte, se produce transformarea într-o altă epistemă. Bogdan Creţu ştie perfect despre ce vorbeşte, întrucât a făcut studii postdoctorale în epistemologie (Slavă Domnului! mai sunt şi critici literari interesaţi, la modul serios, şi de altceva decât de literatura română!). Modernitatea lui Cantemir este probată şi de apropierea, făcută de Corneliu Bîlbă, care observa că „domnitorul ar putea face parte din pre-istoria fenomenului transdiscursivităţii”, cum l-a numit Michel Foucault. Respectiv, el adaugă elemente noi unei tradiţii dogmatice. Prin scrierile sale de tinereţe (Diva