De obicei, rezultatul campaniilor marelui cuceritor îl găsim sub denumirea preţioasă de ‘moştenire’. Să aruncăm şi noi o scurtă privire asupra câtorva dintre aspectele definitorii ale acestei moşteniri.

La moartea lui Alexandru, imperiul său se întindea pe teritoriul care aparţinuse ahemenizilor. De altfel, există asemănări între expediţiile lui Alexandru şi cele ale lui Dareios, atât în partea de vest la Egipt, cât şi în cea de est spre India. Dar stăpânirea macedoneană era pe cât de vastă, pe atât de fragilă, iar Alexandru nu izbutise să ofere o bună organizare pentru ceea ce cucerise.

Teritoriile aparţineau în teorie regelui, în virtutea dreptului lăncii, dar în practică lucrurile se complicau. Astfel că întâlnim în imperiul lui Alexandru zone de administrare satrapică, sub directa sa autoritate, zone conferite unor şefi locali unde autoritatea regelui se manifesta indirect şi cetăţile greceşti din Asia care aveau un statut similar cu cele europene. În prima categorie de teritorii se păstrează administraţia persană, numai că în funcţii de conducere apar macedonenii. Satrapii îşi menţin puterea militară doar în provinciile occidentale, aflate în mai mare pericol de revoltă. Teritoriile guvernate indirect, de pildă Cappadocia, Armenia sau Bythinia, au obligaţia de a duce o politică favorabilă regelui şi uneori de a furniza contingente militare. Oraşele feniciene îşi păstrează guvernarea, mai puţin Sydon-ul, iar în ceea ce priveşte India, aceasta este organizată în trei satrapii, cu structura de frontieră preluată de la ahemenizi.

Statut ambiguu au şi cetăţile greceşti, considerate ‘aliate’ ale Macedoniei. Grecii din Liga Corinthică susţin financiar campaniile asiatice, dar după 330 a.Hr. nu li se mai permite participarea la cuceririle macedonenilor. Liga abia dacă a fost invocată de două ori, în 332 când insula Chios este redată oligarhilor ş