„Mie mi se pare că nimeni dintre cei care s-au întâlnit cu imaginea lor pusă pe masa de disecţie a Securităţii n-ar trebui să tacă – scrie Gabriel Liiceanu. Fiecare bucăţică din această experienţă satanică, oricât de măruntă ar fi ea, ar trebui adusă în conştiinţa celorlalţi, împreună cu cei care, pierzându-şi calitatea de «seamăn», au făcut-o cu putinţă. “ Acesta este motivul esenţial al apariţiei cărţii despre care vorbim*) şi, fireşte, al prezentării ei la această rubrică a „Ziarului de duminică”.

În 2006, Gabriel Liiceanu a aflat că în dosarele Securităţii era numit „Lungeanu”, că pe urmele sale fuseseră douăzeci de ofiţeri şi zeci de alţi lucrători ai Securităţii, că un turnător pe nume „Cristian” îl urmărise consecvent, că dosarul său de urmărire informativă avea peste două mii de pagini, sute de ore de benzi de ascultare şi sute de fotografii. La 35 de ani după ce îşi începuse activitatea, îl descoperă şi pe turnătorul său. Şocul descoperirii ia mai întâi forma unor scrisori, apoi cei doi se întâlnesc faţă în faţă. Dialogul lor e halucinant. Turnătorul fusese redactor şef al Revistei de filosofie, iar din 1991... acţionar la Editura Humanitas!

Toate sunt povestite în această carte tulburătoare de peste 400 de pagini, prima de acest fel. O carte care cuprinde întreaga poveste, cele 18 scrisori, o postfaţă şi un număr de anexe. Şi despre care autorul însuşi afirmă că s-ar fi putut chema „Cartea perfectei supravegheri”, pentru că pune în scenă tot arsenalul de tehnici ale supravegherii de care dispunea Securitatea în anii 70. Dar, continuă Gabriel Liiceanu, supravegherea e tema secundară. „Important rămânea lucrul care o făcuse cu putinţă: dispariţia sentimentului de seamăn şi înlocuirea lui cu cultul «duşmanului».” Interesul acestei cărţii rezidă, aşadar, nu în cazul particular, ci în imaginea supravegherii totale, în descrierea a „cât de smint