● Răzvan Petrescu, Variaţiuni pe o temă de Vater-Puccini, Editura Curtea Veche, 2013.
„Lui Răzvan Petrescu nu poţi să-i iei interviu. Tu îi pui o întrebare legată de viaţă sau de artă, iar el îţi răspunde cu o bucată de proză care fie te înspăimîntă, fie te face să rîzi cu lacrimi. La urma urmelor însă, ce-ţi poţi dori mai mult de la un mare scriitor?“ Cu aceste vorbe sînt eu însumi prezent pe coperta a patra, recomandînd noua carte a lui Răzvan Petrescu, un volum ce adună 12 interviuri acordate de prozator în ultimele două decenii (unul luat chiar de mine), la care se adaugă diverse răspunsuri la chestionare şi anchete din Dilemateca. Rezultă un fel de autoportret provocat, care, împreună cu Foxtrot XX, culegerea de publicistică din 2008, formează un diptic despre arta şi viaţa acestui prozator pe care nu l-aş numi chiar inclasificabil, dar perfect atipic.
DE ACELASI AUTOR Un român la New York Reportajul e viaţă În curînd în librării Luneta întoarsă Membru al Cenaclului Universitas, condus de Mircea Martin, în prima jumătate a anilor ’80, Răzvan Petrescu a debutat într-un volum colectiv uitat astăzi cu desăvîrşire şi pe merit – Debut ’86, pentru a se impune în prima jumătate a anilor ’90, cînd a publicat trei volume de proză scurtă şi două de teatru. Recunoaşterea s-a produs, atunci, instantaneu: criticii l-au recenzat cu entuziasm, iar USR, ASPRO, ASB şi UNITER l-au premiat deopotrivă pentru proze şi pentru piesele de teatru. Anii ’90 n-au fost însă prea buni cu literatura, iar Răzvan Petrescu nici n-a mai scris. Aşa se face că, în ciuda retipăririi prozei sale într-un singur volum, Mici schimbări de atitudine (ALLFA, 2003), Răzvan Petrescu (care lipseşte, spre exemplu, din Dicţionarul Biografic al Literaturii Române, coordonat în 2006 de Aurel Sasu) a rămas ceea ce numim îndeobşte un marginal, iar ultimele volume apărute sub semnătura lui, aminti
