Dă se se termine Campionatul Mondial de Fotbal under 17, care ar fi meritat să se desfăşoare într-un loc mai prietenos cu fotbalul decât o ţară ca aceasta. Am urmărit cât am putut din acesta, adică niscai meciuri din grupe şi toate partidele din sferturi şi semifinale. Evident că favorita mea veşnică, Brazilia, care începuse cu un 5-0 şi mult spectacol, a luat-o în sferturi, şi de la cine? De la Mexic, care însă nu s-a oprit după, ci a mai executat şi Argentina, chestie total umilitoare pentru fotbalul sud-american, astfel că mexicanii (altfel, tipici: nişte pitici care ating iarba cu dosurile, dar tehnici de speriat) vor juca la sfârşitul săptămânii finala. La care, vă jur, nu se gândeau când de abia începuse campionatul. Cu siguranţă însă că se vedeau doar finalişti, ci chiar câştigători (după ce i-am văzut prima oară, de atunci şi eu mizez pe ei) jucătorii din cealaltă echipă ajunsă în finală, Nigeria. Aici se cuvine făcută o paranteză ceva mai lungă: de prin 1990, de la Mondialul din Italia, unde şi pe noi ne-au „judecat” nişte africani, ştim că Africa produce individualităţi dar nu şi echipe. Că n-au spirit colectiv, că sunt tehnici şi atât, că organizarea jocului e imposibilă la africani. Absolut valabil şi confirmat în timp de nenumărate ori până acum, acest tipar colectiv a crăpat în ultimele săptămâni, în care nu doar am apreciat ce văd, dar am avut momente de extaz dublat de uimire: echipa Nigeriei, asta under 17, este absolut fabuloasă. Fiecare jucător este tehnic cât Messi sau Neymar, iar împreună alcătuiesc o echipă atât de omogenă încât parcă joacă de câteva vieţi împreună. În plus, au şi calităţi fizice de excepţie adversarii lor din semifinale, suedezii, părând nişte librici pe lângă ei. Ceea ce înseamnă această Nigeria under 17 nu are echivalent în nimic din ceea ce am văzut eu în fotbalul de acest nivel de vreo 50 de ani încoace. N-am nici o în