Presa trăieşte din emoţie. Vreau să zic – din emoţia pe care o stîrneşte. Manualele de jurnalism pomenesc despre ziariştii care, dacă aud de o catastrofă aeronautică, feroviară sau rutieră, plecînd în viteză spre locul nenorocirii, au grijă să-şi pună-n traistă şi un ursuleţ sau o păpuşică, păstrate special pentru asemenea ocazii, jucării pe care să le plaseze printre rămăşiţele împrăştiate, pentru o fotografie dramatică... Efectul e garantat. Şi nu e nevoie de vreun comentariu. Şi n-o să-ţi ceară nimeni să dovedeşti că ursuleţul era acolo. Bine, evident, înainte de asta, trebuie să te asiguri că în avion era măcar un copil. Sau nu. Putea fi mama care-i ducea acasă odorului ei un dar de ziua lui. Nu trebuie să furnizezi decît o mizanscenă, imaginaţia consumatorului de presă face restul.

„Dar presa trăieşte şi din informaţie!“ o să protestaţi. Dacă mai protestaţi la ceva. Aşa e, dar ce, strică în vreun fel ca informaţia să transmită şi ea o emoţie?

Ca să nu vorbim, însă pe uscat: la Pungeşti, o localitate despre care n-auziseră pînă atunci decît cei din zonă, un concern străin se pregătea să exploreze posibilităţile de exploatare a gazelor de şist. Deocamdată, nu era vorba despre exploatarea propriu-zisă, ci de un test. Dar, cum se crease valul „Uniţi, salvăm Roşia Montană!“ (probabil singurul lucru din România care merită salvat, de două decenii încoace, că nu-mi amintesc mari proteste pentru salvarea statului de drept, nici măcar pentru îmbunătăţirea nivelului de trai), locuitorii din Pungeşti au ieşit cu mic, cu mare, să împiedice proiectul – ceea ce, pînă la ora la care scriu aceste rînduri, au şi reuşit. E dreptul lor, e spaţiul lor vital, nu comentez. Deşi, precedentul odată creat, pe argumente similare se poate opri orice investiţie.

Ceea ce comentez sînt titlurile care au împînzit publicaţiile şi televiziunile: „Cine poate opri «revoluţia»