Paris, Café Montparnasse, 23 octombrie. Beau o bere pe terasă. Îmi aştept nevasta şi fata, duse după cumpărături pe rue de Rennes.
Ana a descoperit că are absolută nevoie de un DVD cu serialul de televiziune „Castle“, pe care nu-l poate urmări la Berlin pe niciun canal. „Nemţii ăştia!“, exclamă cu un uşor dispreţ menit să mă convingă de necesitatea cumpărăturii. Mă uit în jur şi constat că, la toate mesele, nu sunt decât femei. De toate vârstele.
Într-un târziu, îşi face apariţia şi un bărbat. Trecut bine de prima tinereţe, curat îmbrăcat, îmi cere cu o voce aproape inaudibilă un euro. Nu pare clochard, nici SDF (om care doarme pe stradă – n. R.). Nu-l bagă nimeni în seamă. Îi dau tot mărunţişul pe care îl găsesc în buzunar. Pleacă pe nesimţite, cum a venit.
Cum spuneam, la toate mesele, doar femei. Singure sau însoţite.
În faţă, dincolo de perdeaua transparentă a terasei, o chelneriţă de la braseria vecină fumează pe şest o ţigară. Mare, solidă, coapse largi şi picioare groase, păr negru, nu mai mult de 30 de ani, pare spanioloaică mai degrabă decât franţuzoaică. Drăguţă, dar vulgară. Face doi paşi în stânga, doi în dreapta, cu telefonul la ureche.
Am timp s-o observ mai atent: buze curbate în jos, în semn de nemulţumire. Nu-i place, evident, ce face. (Tocmai am citit în „Le Nouvel Observateur“ de săptămâna asta o anchetă din care rezultă că meseria cu pricina se află pe ultimul loc în ce priveşte capacitatea de a-i mulţumi pe cei care o practică.) Chemată probabil de un client, dispare brusc, azvârlind ţigara cât acolo. Pe trotuar, fireşte.
La masa din stânga mea, prind cu coada ochiului o tânără, în jur de 25 de ani, poate studentă, cu blugi tăiaţi sub genunchi, dar cu o bluză elegantă şi cu degetele pline de inele de toate mărimile. De când s-a aşezat la masă, câteva minute în urma mea, nu face decât să vorbească la telefonul m
