Sindromul antifosfolipidic este o afecţiune autoimună, caracterizată clinic prin apariţia de tromboze (venoase, arteriale şi microvasculare) şi/sau complicaţii în sarcină, iar paraclinic prin prezenţa persistentă a anticorpilor antifosfolipidici în plasmă. Trombozele venoase la pacienţii cu sindrom antifosfolipidic se localizează cu predilecţie la nivelul venelor profunde ale membrelor inferioare, însă orice segment al sistemului venos poate fi afectat, inclusiv venele superficiale, renale, mezenterice, intracraniene etc. Trombozele arteriale apar mai ales la nivelul arterelor cerebrale, conducând la ischemii cerebrale tranzitorii sau accidente vasculare cerebrale. Infarctul miocardic este mai rar, deşi există posibilitatea ca ischemia miocardică subclinică să fie subdiagnosticată. Deşi legătura etiopatogenică dintre anticorpii antifosfolipidici şi tromboză este clară, sindromul antifosfolipidic are numai o contribuţie minoră la morbiditatea prin tromboembolism venos şi AVC. Trombozele microvasculare sunt mai rare în sindromul antifosfolipidic, însă se pot manifesta sub forma sindromului antifosfolipidic catastrofal, potenţial letal. În acest sindrom se produce o insuficienţă multiplă de organ, care interesează plămânii, creierul, rinichii. Istoric, anticorpii antifosfolipidici au fost detectaţi fie sub forma anticoagulantului lupic, fie ca anticorpi anticardiolipinici. Anticoagulantul lupic este un fenomen in vitro în care apare prelungirea timpului de coagulare fosfolipid-dependent, care nu este cauzată de un inhibitor specific al unui factor al coagulării. S-a crezut că fenomenul anticoagulantului lupic este urmarea autoanticorpilor antifosfolipide anionice care interferează cu complexele tenazei şi protrombinazei, iar testarea anticorpilor anticardiolipinici ar fi o metodă alternativă de a detecta aceşti anticorpi ipotetici. Totuşi, în anii 1990 a devenit c