Grea misie, misia de director artistic! De selecţioner unic, cum ar zice microbiştii. Cum ai da-o, încasezi la bobîrnace, întotdeauna nemulţumiţii-s mai mulţi. Prietenii ştiu de ce. Ca acum, bunăoară. De ce-o fi trebuit adusă Pălăria florentină, spectacolul Naţionalului ieşean, la Bucureşti? Doar ca să vadă lumea că şi Silviu Purcărete poate rata din plin un spectacol? Are tot dreptul, e om şi el, ar fi culmea să-i iasă tot ce încearcă. Uite că acum n-a mai reuşit să facă, scuzaţi, din rahat bici. Drept e că nici nu i-a avut pe Horaţiu Mălăele şi pe George Mihăiţă, cu ei faci teatru fermecător din orice. La Iaşi, cu materialul clientului, cu actori care nu prea reuşeau să cînte, cu un actor principal care, în afară de agitaţie inutilă, nu producea nimic, cu tot decorul lui Dragoş Buhagiar şi cu muzica lui Vasile Şirli, a ieşit o peltea lungă şi fără haz, întinsă între aceiaşi pereţi mişcători pe care i-am mai văzut, cu cîte un şir indian de actori care unduieşte frumos pe scenă şi schimbă brusc direcţia, cu scene de grup măiastru dirijate etc. etc. Poate că la Iaşi e altfel spectacolul – deşi, judecînd după o cronică a Oltiţei Cîntec din Suplimentul de cultură, nici acolo nu prea merge. Ar fi fost să fie un divertisment de clasă, de mult bungust, pe un text clasic de comedie franceză, cu replică spumoasă şi încurcături care nu se mai opresc. N-a ieşit, nici măcar nu se rîde la replică, e-o tristeţe. Nu-i bai, se-ntîmplă.
Pe de altă parte, dacă nu era în Festival nici un spectacol al lui Purcărete, n-am fi bombănit? Multe alte nume de regizori ar fi vîndut Sala Operei Naţionale din Bucureşti în două seri consecutive? Iar Festivalul Naţional – nu e şi pentru spectatori? Grea misie, cum ziceam.
Şi dacă nu era nici un spectacol al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, ce-am fi zis? Aşa că a fost Leonida gem session de Gábor Tompa. Un spectacol
