Încă din fragedă pruncie, părinţii ne învaţă că trebuie să mulţumim frumos ori de câte ori pri­mim ceva sau am fost ajutaţi să facem un lucru.

Această lecţie este valabilă, desigur, întreaga viaţă, dar la un moment dat, pare să nu mai fie suficientă, cel puţin în gândirea populară. Şi asta se întâmplă după vârsta de optsprezece ani, când omul trece la un alt nivel de înţelegere, la unul superior, având acces la marile taine ale vieţii. Cuvântul, puterea lui, este una din ele. Cuvântul se comportă ca un vehicul astral invizibil, care călă­to­reşte în amândouă lumile (în cer şi pe pământ), unin­du-le.

În satele din Maramureş este ştiut că în loc de mulţumesc, e mai bine să se spună vorbe bune, vorbe cu miez, mai toate consacrate, cunoscute ca obligaţii în anumite situaţii. Simplul mulţumesc nu mai în­seamnă, practic, nimic. Facerea de bine trebuie răs­plătită cu mai multe cuvinte, mai bine alese, adesea, cu mici poveşti de viaţă. Spre exemplu, pe Valea Marei, în semn de respect, mirii înşişi poftesc la nuntă - mireasa, împreună cu o druşcă (domnişoară de onoa­re), iar mirele, însoţit de stegar - umblând prin tot satul, din casă în casă. Cei chemaţi nu mul­ţumesc de invitaţie, ci le fac urări: "Să vă deie Dum­ne­zău mândru năroc (că), Doam­ne, mare pas îi aiesta", "S-aveţi parte de bucurie şi înţăle­gere, că înţălegerea-i întâie", "Să trăiţi în cinste şi beciulete (bunăstare)", "Să sie înt-on ceas bun", ceasul putând în­sem­na şi clipa, deoarece se cre­de că în ceruri, îngerii cântă fără încetare şi, la anumite in­tervale - de nimeni cunoscute - spun "Amin" (aşa să fie). Credinţa populară afirmă că dacă o urare de bine este rostită chiar în momentul în care îngerii spun "Amin", aceea se în­deplineşte negreşit, este pri­mită (ac­cep­tată) în cer. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu bleste­me­le, drept care sunt interzise, blestemul fiind consi­derat unul din