Chantal Deltenre este romancieră şi etnolog. Coordonează asociaţia „Ethnologues en herbe“, de la Paris. În 2010, a publicat romanul La maison de l’âme/Casa sufletului, al treilea dintr-o trilogie începută în 2003, cu romanul La plus que mère – pentru care a primit Premiul „Jean Muno“ (2003) şi Prix des Bibliothèques du Hainault (2004) –, continuată cu La cérémonie des poupées, în 2005. La maison de l’âme/Casa sufletului a primit, în 2010, Prix Goncourt des Lycéens, iar în 2012, a fost publicată în română, la Casa Cărţii de Ştiinţă, în traducerea Mariei Măţel-Boatcă.

Romanul dumneavoastră pleacă de la o frază, o consemnare a unui etnolog, iar apoi, treptat-treptat, alunecă spre o altă dimensiune, cea romanescă. Avem, de fapt, trei ipostaze: a jurnalistei, a etnologului şaman şi a naratorului. Aceste ipostaze se întîlnesc, se întretaie, îşi cedează una alteia locul, într-un mod cu totul firesc. Cum aţi reuşit să faceţi trecerea lină de la o ipostază la alta?

Răspunsul e simplu: cred că m-am lăsat cu totul prinsă de personajul meu. În punctul de plecare, sînt etnolog şi romancier, iar această carte este rodul unei anchete etnologice pe care am coordonat-o în România. În realitate, ceea ce se află în miezul acestei cărţi este cuvîntul, culegerea unei mărturii. Cînd am mers în România, am adunat acest material ca etnolog, dar foarte repede am fost copleşită de forţa acestei mărturii, de vocea acestor oameni, aşa încît am început să mă gîndesc la ei ca la nişte persoane ce fac parte din anturajul meu. Ani buni, le auzeam, chiar şi ceea ce-mi traducea profesoara de la Snagov, Despina, pentru că erau anumite lucruri de fineţe pe care trebuia să mi le traducă. O reauzeam şi eram locuită de mărturia ei, de această durere care mi-a fost încredinţată, iar această alunecare de care vorbiţi s-a petrecut dintr-odată, s-a închegat în jurul ace