Prestaţia clasei politice româneşti mă ajută să-mi amintesc o maximă a preşedintelui american Abraham Lincoln: „Câteodată, îi poţi păcăli pe toţi oamenii, pe unii îi poţi chiar păcăli întotdeauna, dar întotdeauna şi pe toţi oamenii nu vei reuşi să-i păcăleşti niciodată”. Poate de aici i se trage şi renumele de Honest Abe, Abe cel cinstit, pentru că o astfel de cugetare nu putea fi emisă decât de un om de stat adevărat, un politician experimentat, o personalitate de înaltă moralitate. Al şaselea preşedinte american, Marele Emancipator, şi-a dat viaţa pentru crezul său, libertatea, în general, şi libertatea conştiinţei, în special.

Politicienilor noştri nu le cere nimeni să-şi dea viaţa pentru eventuale principii sau convingeri; fac referire la cazurile de excepţie ale celor, puţini la număr, care chiar sunt încredinţaţi de un fapt, de existenţa sau de adevărul unui lucru. Cetăţenii acestei ţări cer de la aleşii lor o minimă sinceritate, care să-i convingă că nu sunt luaţi drept proşti; alegătorii români vor să vadă la cei care îi guvernează că măcar sunt preocupaţi de cele afirmate înainte de scrutinul electoral, iar atunci când nu reuşesc, să recunoască măcar (doar n-o să vorbim acum de demisie în ţara asta, e blasfemie!). Cu ce se aleg? Înainte, cu o avalanşă de promisiuni aiuritoare, de sloganuri bombastice, cu nişte programe scrise pe hârtii care se pierd imediat, cu uşoare urme de interes pentru viaţa celor de rând. După ce, eventual, au ajuns la putere? Un întreg carusel de minciuni, de subterfugii, de dezinformări, de motivaţii idioate, menite să le acopere neputinţa, incompetenţa sau prostia. De vreo 20 de ani, mizeria se repetă după fiecare rundă de alegeri, cu actori noi sau mai vechi, dar cu aceleaşi apucături. Iar dezamăgirea este şi mai mare, atunci când speranţele au fost mai mari, aşa cum ni se întâmplă de vreun an încoace.

Mare inspiraţi