Scena era pentru un pictor, pentru un regizor, mă rog, pentru cineva care să se fi priceput s-o transforme în artă. Mi-a fost însă dat mie, un pârlit de gazetar altPHel, să asist la ea. În agitaţia generală din supermarket, când fiecare e preocupat numai de căruciorul lui de cumpărături, complet indiferent la ceilalţi, ţiganul sta pironit în faţa rotisorului, privind la puii care sfârâiau regulamentar, deci provocator. Mai şi mirosea ca la balamuc… Fascinat eu însumi de fascinaţia lui, un minut, două, nu mi-am luat ochii de la el. Era tânăr, puţin trecut de 20 de ani, scund, dar bine făcut, oacheş, dar chipeş, cu nasul uşor coroiat, atâta cât să-i stea bine, cu ochii mari şi negri, cu gura întredeschisă, cât să se vadă dinţii albi şi puternici, neras de câteva zile, dar nu mai era mult până duminică, îmbrăcat în veşnicul trening turcesc de obor, cu o pâine ieftină sub braţ, ţiganul părea încremenit într-o nesfârşită adoraţie. Numai mărul lui Adam i se mişca involuntar, urcând şi coborând cu fiecare înghiţitură în sec. Era exact mişcarea care demonstra că omul e viu, că nu e una din acele poze de fotbalişti celebri lipite pe un placaj decupat pentru a face reclamă la nu ştiu ce prostie… Era cât se poate de viu, iar foamea lui, cât se poate de adevărată. Se apropia prânzul. Probabil că ţiganul lucrase până acum zece minute pe undeva, primise nişte bani şi foamea îl adusese la supermarket. Îşi cumpărase deja o pâine. Colindase pe la rafturile cu mezeluri, mă întrebase cât costă un baton de salam (ori avea probleme cu vederea, ori nu ştia să citească, ori nu se descurca printre atâtea etichete…), era cel mai ieftin, apoi l-am văzut, de departe, pe la brânzeturi, pentru ca, în cele din urmă, să dau de el în faţa rotisorului. Unde mirosea ca la balamuc. A pui fript. Adică, a scop în viaţă.

Nu ştiu cum, dar m-am dat de gol. Prea îl fixasem ca un nesimţit. Prea mă