Mizil. Marţi, 5 noiembrie. Loganul alb al redacţiei merge cu vreo 30 de kilometri la oră. Sunt undeva sub limita evitării oricărui pericol. Practic, mângâi pedala de acceleraţie, care răspunde promptă la comenzi, deşi am nişte urme de baligă pe talpă. De undeva, din spate, apare un alt Logan alb, care încerca să mă depăşească.
În maşina care acum mergea paralel cu mine se întâmpla ceva. Un tip agitat, cu nişte haine de poliţist pe el, îmi face nişte semne ciudate cu mâna, din care am înţeles totuşi că trebuie să trag pe dreapta.
„M-a luat radarul”, m-am gândit, deşi nu eram sigur dacă tehnologia asta avansată ajunsese şi la Mizil. Agentul Curculescu, care a coborât din maşină, mi-a confirmat bănuiala: nu avea radar, dar mă privea destul de urât, semn că făcusem ceva grav. Ştia că avem un cadavru în portbagaj? Intrasem uşor în panică. „V-am oprit pentru că vorbeaţi la telefonul mobil şi nu aveaţi luminile de întâlnire aprinse”, mi-a spus. M-am mai liniştit: nu văzuse cadavrul din portbagaj, dar ceva era în neregulă. Tensiunea plutea efectiv în aer, pentru că nu ţineam minte să fi vorbit la telefon. Colegul Alex, de la Prahova TV, care era în dreapta, mi-a confirmat bănuiala: chiar nu vorbisem.
Nu ştiu cum am făcut, dar am prins curaj şi l-am întrebat: „M-aţi văzut pe mine că vorbeam la telefon?”. După tensiune, între noi se instalase şi puţină linişte, semn că agentul Curculescu se gândea. Şi vedem că nu-i era uşor.
„Aşa mi s-a părut. Nu vorbeaţi? Am văzut ceva în aer”, mi-a spus, în timp ce se uita prin maşină. Parcă se uita după fantoma aia care bântuie de ceva timp oraşul. Exact, aia vorbeşte la telefon în locul şoferilor, inducând organele în eroare. ”Fantomele nu prea apar ziua”, am vrut să-i spun, ca să-l ajut cu ancheta, dar a schimbat subiectul.
„Să lăsăm vorbitul la telefon atunci şi să trecem la lumini. Trebuia să le aveţi aprin
