Multe momente-cheie din istoria Bucureştiului au fost şi continuă să fie legate de prezenţa clădirilor de cult: fie că au fost construite, fie că au fost demolate, secularizate, mutate, ascunse sau ridicate din nou, bisericile vorbesc despre un Bucureşti real. Plin de contraste, de zbuciumări şi de excese, dar real.
Istoria oricărui oraş este puternic legată de prezenţa bisericilor sale: centre culturale, coagulante sociale sau pur şi simplu puncte de referinţă în spaţiu, lăcaşele de cult au avut un rol esenţial în dezvoltarea centrelor urbane. Iar acest merit continuă se le asigure şi acum o poziţie privilegiată.
Bucureştiul, însă, a avut o relaţie mai complicată cu bisericile sale. La un capăt al istoriei lui vedem reţeaua de bisericuţe ce împânzeau mahalalele, iar la celălalt, întrezărim cupola înaltă şi de controversată a unei catedrale a neamului, şi, pe lângă ea, ascunse, biserici şi mănăstiri înghesuite în umbra blocurilor dictaturii. Între cele două capete – demolări, construiri, mutări, demolări, din nou.
Însă, o relaţie complicată este, de multe ori, mult mai încărcată de semnificaţii decât o relaţie obişnuită. Un oraş în care bisericile îşi au locul pe care ar trebui să-l aibă spune o poveste normală. Dar Bucureştiul nu are o poveste normală. O mănăstire împrejmuită de un zid de blocuri comuniste spune povestea Capitalei aşa cum nicio carte de istorie nu o poate face.
Nenumărate turle ţâşneau pe colinele Bucureştiului
Bucureştiul secolului al XVIII-lea impresiona călătorii străini prin multitudinea de bisericuţe disipate peste tot în ţesutul mahalalelor. Istoricul Cezara Mucenic povesteşte că se spunea chiar că ar fi oraşul celor 365 de biserici, câte zile are anul, deşi numărul era exagerat.
În această perioadă, bisericile erau printre cele trei tipuri dominante de clădiri, alături de case, retrase de la stradă, şi de
