Structura începutului de stagiune surprinde, la Opera Naţională Bucureşti, (şi) prin programarea unor producţii în reprezentaţii „duble“, aşa cum s-a petrecut cu cele două spectacole succesive cu Otello, aşa cum s-au derulat şi reprezentaţiile cu Carmen, preconizându-se acelaşi sistem şi cu alte titluri rămase încă în repertoriu, dar nu cu toate. Se prea poate să fie o încercare de apropiere de sistemul „calupurilor“, după modelul tradiţional de la Scala din Milano, de exemplu, deşi ONB este şi trebuie să rămână un teatru de repertoriu, din motive absolut obiective – publicul este acelaşi, nicidecum alcătuit din turişti sau melomani care, la Opera scalieră, sosesc chiar de peste Ocean pentru a urmări o anume producţie cu o anume distribuţie, cu artişti vestiţi, aplaudaţi în „formule“ diverse în 10-12 seri, ceea ce la noi nu este posibil, soliştii fiind cam aceiaşi (ca în cazul operei verdiene) sau invitaţi din străinătate, dar la o cotă… după posibilităţi; greu de crezut că spectatorii voi fi tentaţi să vadă, două zile la rând, aceeaşi lucrare cu câteva diferenţe sau noutăţi în distribuirea rolurilor centrale. Şi cea mai bună dovadă în acest sens a fost chiar sala pe jumătate goală la Otello, după spectacolele prezentate în Festivalul „Enescu“, (cam) în aceeaşi interpretare. Cota de eveniment a reprezentaţiei din 25 octombrie cu opera Carmen a fost subliniată prin derularea ei chiar în ziua în care se împlineau 175 de ani de la naşterea creatorului său, Georges Bizet, o expoziţie destul de bizară dorind să împlinească momentul prin câteva fotografii ale unor artişti de cotă din trecutele decenii, ovaţionaţi în acea partitură pe scena bucureşteană; numai că Elena Cernei sau Mihail Arnăutu apar în multe din imagini, Zenaida Pally este în culise, nicidecum în rol, ci alături de Irina Arhipova, protagonista acelei seri, soprane, tenori sau baritoni – români