Balconul, asemenea gardului unei proprietăţi urbane, trebuie să aibe rol de element de trecere între spaţiul public şi cel privat, dar i se adaugă şi funcţiunea de spaţiu de relaxare, asemenea unei grădini. Urbanismul, în acest caz, jonglează cu principiul porozităţii elementelor de împrejmuire a unei proprietăţi urbane, care se poate explica prin existenţa unui spaţiu semideschis între stradă şi casă. Balcoanele închise precum o cazemată şi gardurile înalte din ziduri fără goluri anulează acest principiu şi tranformă proprietatea într-o fortăreaţă. Spaţiul de trecere este anulat, rezultatul fiind înstrăinarea totală faţă de stradă, lipsa comunicării cu oraşul.

În vremea în care în Ţările Române funcţionau Regulamentele Organice, s-a dezbătut dacă balconul trebuie să fie de tip oriental (închis precum o cameră, care ieşea mult în stradă) sau occidental (deschis, de dimensiuni medii, destinat relaxării şi comunicării cu strada). Comisia respectivă a adoptat modelul occidental, iar marele incendiu de la 1847 din Bucureşti aproape că a stârpit clădirile de inspiraţie otomană. Mai jos putem vedea case de inspiraţie otomană în Bucureşti (1 şi 2) şi reconstituiri ale acestora din 1935, în cadrul Lunii Bucureştilor (3).

În perioada regimului comunist, noile ansambluri de blocuri păstrau modelul occidental de balcon (era şi necesar, căci jocul formelor acestora mai condimenta puţin sărăcia volumetriei blocurilor tipizate), dar funcţionalitatea acestora a fost deturnată spre practici mult mai orientale decât se dorea.

Utopia comunistă conform căreia oamenii unei comunităţi uniformizate social au şi nevoi similare (teorie folosită în scopul asanării sociale) a făcut ca noile apartamente din blocuri să fie pentru toţi şi nimeni deopotrivă. Dimensiunile lor meschine (anii 1980 au adus apartamente cu o suprafaţă mai mare, cu baie suplimentară