Demult, pe când aveam 16-17 ani, am fost cu un prieten la librăria din faţa Muzeului Literaturii şi ne-am cumpărat nişte cărţi. Nu mai ţin minte exact titlurile, ştiu doar că între cărţile cumpărate de el era şi un volum de Mircea Ivănescu, „Versuri”. La un moment dat, pe drum, mi-a spus că, după ce îl va citi, mi-l va face cadou. S-a ţinut de cuvânt şi, după un timp, am primit cu încântare "Versurile" lui Mircea Ivănescu. Ajunsă însă acasă, am citit doar câteva poezii şi am lăsat cartea nedreptăţită pe masă, poate câteva zile, poate câteva săptămâni, până când aveam să intru în starea potrivită. Într-un final dezamăgitor, am pensionat-o, înainte de vreme, în bibliotecă. La următoarea noastră întâlnire, prietenul meu m-a întrebat dacă am citit-o şi, ruşinată, l-am minţit repede că da. A revenit şi m-a întrebat dacă am citit chiar TOT, iar eu, prinsă cu mâţa în sac, dar ţinând să nu par incultă orice ar fi, am replicat îmbufnată: „Ce faci, mă testezi?” N-a mai zis nimic...
Peste timp, când am citit în sfârşit poeziile lui Mircea Ivănescu, am găsit cu uimire, la pagina 160, un mesaj pe care prietenul meu mi-l scrisese în ziua aceea, pe când eram amândoi adolescenţi. Aşadar, când m-a întrebat dacă am citit TOT, iar eu m-am îngrijorat de moarte pentru felul în care aş putea părea, a vrut de fapt să ştie dacă l-am citit pe el, dacă am înţeles ce a vrut să spună. Făcuse nu un test de cultură, ci încercase, poate, să deschidă subtil o cale de comunicare, pe care eu am închis-o brutal, odată cu subiectul. Ironia face ca respectiva poezie să fie exact despre oportunităţile pierdute, care nu se mai întorc niciodată. Am pus cartea în bibliotecă, încurcată, şi nu am mai deschis-o de atunci. Iar când m-am mutat am lăsat-o acolo unde era.
Nu cred că faptul că nu am recepţionat la timp respectivul mesaj, pe care acum, scos din contextul acelor ani, nici măcar nu-l
