Nu, doamnelor, nu mai daţi fuga la Viena, la Paris, la Milano sau pe alte coclauri simandicoase unde cresc, precum ciupercile după burniţă, promisiuni de excelenţă în arta medicală, dacă vi s-a infectat o unghiuţă după ultima şedinţă de scurtare a gheruţelor deja deprinse cu agăţatul oportunităţilor de tot felul, mai toate măsurabile în bani! Nu, domnilor, nu ignoraţi actul medical din România doar pentru că v-aţi trezit dintr-o dată pe nişte trepte mult prea înalte ale scării sociale şi, prinşi de-o îmbătătoare ameţeală, nu mai concepeţi să vă lăsaţi beteşugurile trupului decât în grija unor specialişti deprinşi a recunoaşte prompt simptomele de aroganţă fără frontiere şi, în consecinţă, să înceapă a vă investiga prin stabilirea unui diagnostic exprimat printr-o cifră urmată de mai multe zerouri. Să fie întâmplător că mii de medici şi personal cu pregătire medie de specialitate din România au fost atraşi de clinicile din Europa noastră cea de toate nivelurile, ca şi de cele de peste Atlantic, în speranţa omenească de un ubi bene care pe la noi pare a nu-şi mai găsi adresă? Este deci de presupus că, în vremea noastră, performanţa medicală mondială nu este străină de contribuţia românească. Dar la noi acasă, în ţară adică, ce se-ntâmplă, doctore? După marea harababură începută cu acel decembrie ’89, medicina românească a fost prinsă în malaxoarele reformei. Au fost închise spitale, au fost înfiinţate clinici particulare, au fost modernizate şi dotate cu aparatură performantă de investigare şi spitalele rămase „de stat“, şi particularele, s-au înregistrat performanţe de excepţie etc. * Fusei şi eu la Zilele Spitalului Orăşenesc de Urgenţă Târgu Cărbuneşti, eveniment ajuns la a noua ediţie, întru evidenţierea drumului parcurs de slujitorii medicinii în cea dintâi instituţie spitalicească din judeţul Gorj, de la a cărei înfiinţare au trecut 121 de ani.