De-a lungul anilor (mulţi, puţini, se adună vreo zece, deci, uite, peste 400 de cronici altPHel), m-am ocupat de foarte mulţi poeţi şi, recunosc, am cam abuzat de cărţile lor, judecându-le grosso modo şi declarându-le, strict după cum a fost cazul, deci, pe cele mai multe, proaste in integrum. Îmi pare rău, dar nu regret. Numai că, de la o vreme, a început să mă muncească ceva, aşa, nedefinit, ca nişte păreri de rău, remuşcări, aproape mustrări de cuget. E adevărat că mi-au trecut foarte repede, dar efectul a rămas. L-am invitat la o cafea. Dom’le, mi-a zis el, Efectul, ascultă-mă pe mine, cartea nu are nicio vină. Eu: ?! De ce o persecuţi citând din ea doar maximum zece, cinşpe versuri, din numai două, şapte, nouă poezii? Crezi că e suficient ca să dai verdictul pentru toată cartea? Eu: !? El: Păi, ştii dumneata din ce se compune o carte de poezii? Eu (polemic, dar maşinal): Nu, nu ştiu, din ce se compune? El: Păi, chiar din poezii, normal. Eu:?! El: Dacă eşti tare, ia-le pe-astea la purecat, una câte una, şi demonstrează-ne, pas cu pas, de ce sunt ele proaste.
Bun! Zis şi făcut
Fiindcă n-am probleme (lirice) cu vreo carte anume, am luat o poezie oarecare dintr-o carte oarecare (azi, nu mai contează nici titlul şi nici autorul), făcută praf, la vremea ei, şi voi începe exerciţiile (critice, evident) cu poezia “Întoarcere târzie”: “Cu cai sirepi şi surugiu de fum/ Ghiociul înflorat suna din fluiere de fier// Colţii de foc înfulecau din carnea pură/ La asfinţirea care cădea de plumb// Anii cădeau ciocane grele pe nicovala timpului/ La mii de grade-ncins sufletul s-albea// Moartea blând mă căuta cu zurgălăi/ Din vechi zăpezi din arse vieţi”. Am citat-o integral, pentru a da ideii poetice şansa de a se impune – moartea care vine ca o căruţă de foc. Din capul locului vă spun că treaba asta nu mă emoţionează deloc. Mai trebuie să spun şi de ce. În primul râ
