Un articol publicat pe site-ul stiintasitehnica.com rememorează unul dintre cele mai tensionate momente din istoria explorării spaţiului, un episod extrem de interesant, deşi mai puţin cunoscut

Explorarea spaţiului cosmic nu a fost niciodată o rutină. Chiar dacă în prezent Staţia Spaţială Internaţională (SSI), aflată la 350 de kilometri deasupra suprafeţei Pământului, reprezintă locul unde trăiesc şi muncesc şase astronauţi, chiar dacă naveta spaţială a dus sute de oameni pe orbită în ultimii treizeci de ani, fiecare misiune este cel puţin la fel de periculoasă precum cea precedentă. Sunt foarte multe variabile care pot transforma oricând o misiune, ce pare a fi de rutină, într-o catastrofă – pot apărea erori umane, micrometeoriţi, defecţiuni ale echipamentelor şi multe alte elemente neprevăzute. În unele cazuri, neglijenţa, graba sau o anumită aroganţă au fost ingredientele care au dus la pierderi de vieţi omeneşti, însă în alte cazuri, antrenamentul astronauţilor, pregătirea specialiştilor de la sol şi o mare doză de noroc au făcut ca tragedia să fie evitată în ultimul moment.

Evitarea unei tragedii

Programul Gemini, precursorul Programului Apollo, avea misiunea de a pregăti astronauţii pentru aselenizare. De la activităţi extravehiculare la zboruri în tandem sau la joncţiuni orbitale, Gemini conţinea toate elemente care urma să fie folosite ulterior pentru o misiune spre Lună. Acestea erau exersate pe rând, gradul lor de complexitate crescând de la o misiune la alta.

Neil Armstrong şi Dave Scott au pornit spre orbită pe 16 martie 1966, la bordul capsulei Gemini VIII, plasată în vârful unei rachete Titan. Aici avea să îi aştepte treapta Agena a unei rachete Titan II, fără echipaj uman, lansată în aceeaşi zi, cu câteva ore înainte. Planul misiunii prevedea cuplarea dintre capsula Gemini şi Agena, dovedind astfel că două ve