Într-una din zilele trecute, hoinărind pe străzile din centrul oraşului, privirea mi s-a aţintit asupra unei colivii aflate într-o vitrină.
La început, am crezut că e goală, dar apropiindu-mă, am întrezărit printre gratiile subţiri o pasăre mică, cu pene colorate. Am întârziat multă vreme cu ochii la ea. Îmi amintise de o veche întâmplare, petrecută pe vremea copilăriei.
Era o zi caldă de septembrie cu soare umbros şi eu stăteam culcată în căruţa bunicului meu, în drum spre ogor. Mi se părea că nu aud în urechi decât răsuflarea greoaie a boilor şi strigătul bolovanilor striviţi de roţile carului. Ajungând pe câmp şi măsurând cu privirea parcela de floarea-soarelui care urma să fie tăiată, am găsit acea zi de luni nesfârşită. Îmi luasem băsmăluţa pe cap, secera şi coşuleţul de răchită şi pornisem la muncă. Petrecusem jumătate de zi mai mult printre gândurile mele decât printre beldiile aspre ale "răsăritei" (floarea-soarelui).
Pe la prânz, un ţipăt aproape omenesc mă făcu să mă uit în înalt. Într-un haos de aripi, când apropiat de pământ, când avântat iar spre cer, cocorii se pregăteau de plecare. Spectacolul fascinant al zborului merita să fie aplaudat. Rostogolirea păsărilor în aer te ameţea. Adunaţi de prin crânguri, formaseră grupuri conduse de cocorii bătrâni.
Eram în car, pe drumul întoarcerii către casă, când stolurile lor începură să despice văzduhul, ca nişte săgeţi. M-am gândit cu înfiorare la pedeapsa destinului lor şi la lunga călătorie pe care urmau să o facă spre sud. Iată însă că nu ajunseserăm la casele din capătul satului, când am zărit pe pajişte un cocor rătăcit. La orizont, fraţii lui erau doar nişte puncte negre pe cer. Spre seară, înainte de a veni cireada de la păşune, i-am luat pe verişorii mei şi am plecat în căutarea puiului de cocor. L-am prins uşor. Mai greu a fost să-i stăpâ
